Mărturii Meditaţii

De la pãrerea de sine la smerita-cugetare

Cuvânt la Duminica a 33-a dupã Rusalii – a Vameșului și a Fariseului (Luca 18, 10-14)

Începând cu această duminică, Sfânta Biserică ne învaţă şi ne pregăteşte, prin debutul perioadei Triodului, cum să ajungem la prăznuirea lăuntrică a Sărbătorii Sărbătorilor, Sfânta şi Dumnezeiasca Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos.

Drumul iniţiatic propus de Biserică este jalonat de smerenie, pocăinţă, înfrânare, post şi rugăciune, toate acestea înmiresmate de fapta cea bună făcută „în nume de ucenic” (Mt 10, 42). Numai străbătând acest drum „deşertic”, perceput astfel doar la primul contact, ne vom putea bucura deplin atunci când vom poposi în „oaza” binecuvântată a Învierii.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne propune ca, la început de drum, să tăiem răul de la rădăcină, pentru a avea un mers frumos pe cale. Dacă rădăcina mândriei şi a părerii de sine (pricina primordială a căderii în păcat de la Adam încoace; dorinţa de a ajunge buni prin sine; de a ajunge desăvârşiţi prin sine etc.) este tăiată încă de la început, atunci primim putere de Sus să ne pocăim şi să ne curăţim simţirile de toată murdăria, răutatea şi nedreptatea. Să dezbrăcăm, aşadar, inimile noastre de această haină respingătoare şi urât-mirositoare a mândriei şi să ne înveşmântăm cu haina luminoasă a smereniei, ştiind că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). Cine fuge de slava omenească este înveşmântat de slava lui Dumnezeu, ne învaţă Sfinţii.

Pentru a ajunge cu bine la destinaţia noastră finală (Ierusalimul ceresc), Sf. Nicodim Aghioritul ne dă patru sfaturi, în lucrarea „Războiul nevăzut”:

  • să nu te încrezi niciodată în tine însuţi;
  • să te încrezi întotdeauna în Dumnezeu;
  • să nu abandonezi niciodată lupta (cei care vin în lupta cea bună trebuie să sară în focul luptei despătimirii; drumul către Cer trece prin şi printre flăcări; ele curăţă, fac totul mai strălucitor, scriu poruncile Domnului în inimă, şi nu în piatră; focul conduce spre neprihănirea sufletului);
  • să te rogi. La rândul său, Sf. Ioan Scărarul continuă povăţuirea duhovnicească:
  • fugi de lene (să redescoperim, poate în perioada postului ce ne stă în faţă, cartea Părintelui Iosif, cu titlul „Munca şi lenea”);
  • nu asculta niciodată de sine;
  • nu judeca niciodată pe nimeni (prin judecată, îţi atribui un element pe care Dumnezeu-Tatăl l-a dat Fiului (Ioan 5, 22), devenind astfel un antihrist, care înseamnă nu numai împotriva lui Dumnezeu, ci şi în loc de Dumnezeu);
  • smereşte-te, ca să-ţi poţi cunoaşte cu adevărat mândria.

„De aceea – conchide într-una din scrierile sale Sf. Teofan Zăvorâtul –, obişnuieşte-te a iubi mai mult nevoinţele ce duc la dobândirea virtuţilor, decât virtuţile însăşi”.

Aşadar, haideţi împreună, dragi cititori, să vedem cum aceste sfinte învăţături sunt cuprinse şi în pilda Vameşului şi a Fariseului rostită de Domnul pentru noi şi pentru cei „care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (v. 9).

„Doi oameni s-au suit la templu” (v. 10). Pesemne, cei doi nu au venit împreună, dar, pentru început, textul evanghelic îi uneşte. De ce s-au suit la templu? „Ca să se roage” (v. 10). Ce frumoasă şi înălţătoare intenţie! Şi noi ne suim adesea la Templu (Biserică), dar, de multe ori, din cu totul alte raţiuni… Cui să se roage? Celui care Se află în templu, dar şi în cer, şi pretutindeni.

Apoi Evanghelia îi desparte: „unul fariseu şi celălalt vameş” (v. 10). Fariseii alcătuiau o sectă ebraică ce nu credea în îngeri şi în înviere, dar erau oamenii templului, devotaţi în practicarea religiei lor („postesc de două ori pe săptămână” – v. 12).

Deci fariseul era un om care ţinea la templu, care ajuta şi susţinea cu fapta („dau zeciuială din toate câte câştig” – v. 12). A doua persoană care a intrat în templu era vameş. El făcea parte dintr-o categorie dispreţuită de iudei, pentru că le reamintea de stăpânirea romană, ei fiind responsabili cu strângerea taxelor şi impozitelor pentru visteria imperială, ura răsfrântă asupra acestei categorii fiind amplificată şi din cauza abuzurilor pe care le săvârşeau, percepând mai mulţi bani decât prevedea legea. Din această perspectivă, să ne aducem aminte de alt vameş, Zaheu, care, stând în faţa Domnului, a mărturisit: „Dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Lc 19, 8). Deci iată doi oameni: unul al templului şi altul al lumii. După ce s-au rugat, percepem însă două stări, două inimi diferite.

Fariseul a înaintat în partea din faţă a templului şi şi-a început rugăciunea – foarte interesant –, în sine. Adică vorbea cu Dumnezeu fără cuvinte. Aceasta este rugăciunea interioară. Se gândea cu mintea la Dumnezeu şi spunea ce avea de spus. Şi Moise se ruga tăcând, iar Dumnezeu a zis: „Ce strigi către Mine?” (Ieşirea, 14, 15). Iată o treaptă superioară de rugăciune! Rugăciunea în sine. La fel de frumos este şi începutul ei: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc”… (v. 10). Deci credea în Dumnezeu, Îl recunoştea a fi drept Creator al celor văzute şi nevăzute şi debuta în convorbirea lui cu cerul printr-o rugăciune de mulţumire. Iată câte calităţi întâlnim la acest fariseu! Dar continuarea lasă de dorit: „…că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş” (v. 10). Cu alte cuvinte, Îl învăţa pe Dumnezeu cine este el, cât de virtuos e, câte a făcut şi cât de bine îi cunoaşte pe ceilalţi, pe cei de lângă el, pe semenii lui. Rugăciunea interioară a fariseului începe să fie anihilată de comparaţiile pe care le face. Mai mult, înţelegem că, în timpul rugăciunii, se uita prin templu ca să găsească o persoană cu care să se poată compara. Să nu uităm că rămânem în stare smerită numai atunci când suntem atenţi doar la propriile greşeli. Privirea fariseului întâlneşte pe vameşul de la intrare… Din acest punct, toată rugăciunea lui se dărâmă. Avea virtuţi, nimic de spus, dar se compara cu cel mai mic, cu cel pe care îl simţea un potenţial păcătos, şi aceasta din cauza mândriei de care era acaparat. Dacă dorea să fie drept, aşa cum el însuşi pretindea în rugăciune, trebuia să se compare cu oamenii virtuoşi din trecut sau din timpul său, nicidecum cu vameşul, care – „departe stând – nu voia nici ochii să-şi ridice la cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (v. 13). În rugăciunea ebraică, lovirea pieptului dezvăluia o mare suferinţă şi o tristeţe deosebită a sufletului.

Mântuitorul încheie, zicând: „…Acest vameş s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela” (v. 14). Oare, noi cum ne coborâm spre casele noastre după o Sfântă Liturghie, după o slujbă a Bisericii, după o adunare a Oastei Domnului?

Să fim foarte atenţi la înţelesul cuvintelor ultimului verset: deci îndreptat, şi nu mântuit. Pentru că degeaba spunem în faţa Domnului: „sunt cel mai păcătos, nu merit decât iadul” etc. şi continuăm să stăruim în viaţa păcătoasă. Acest fapt înseamnă să persistăm într-o nesimţire dobitocească, ne avertizează Sfinţii.

Radu ROMÎNAŞU

Lasă un răspuns