După întoarcerea mea din armată, în toată ţara se ţineau adunări ale Oastei Domnului, la care participau mulţi fraţi… Prilejurile cele mai bune erau nunţile, unde participau sute de fraţi şi surori, tineri şi bătrâni din toată ţara. Cuvântul era vestit cu multă putere… Fraţii lucrători, fiecare din zona din care venea, împărtăşeau momentele deosebite din viaţa şi trăirile lor cu Domnul. Cam aşa era situaţia în perioada anilor de după 1985.
Mi-aduc aminte când, militar fiind, lucram la „Canal”, iar aici, lunar, venea un ofiţer de securitate, luându-mi declaraţii în legătură cu activitatea Oastei Domnului. Şi, în urma declaraţiilor date de mine, întocmea un proces verbal, pe care apoi îl ducea la Bucureşti. Însă niciodată nu se purta violent cu mine. Dimpotrivă, ofiţerul de unitate – care pe tot timpul interogatoriului era cu noi în birou şi asista la toată discuţia şi declaraţiile date – m-a chemat de câteva ori, în ascuns, pentru a-i da lămuriri în legătură cu credinţa mea. Ba mi-a adus şi o chitară să cânt o cântare de la Oaste, pentru că îi spusesem altădată că, în afara participării la slujbele religioase din biserică, se organizează adunările Oastei Domnului, unde se cântă cântări cu un conţinut creştinesc, duhovnicesc, folosindu-ne şi de instrumente muzicale – orgă, acordeon, chitară sau vioară –, se vorbeşte din Biblie despre felul în care trebuie să avem un comportament model în societate şi familie, ne rugăm pentru noi, pentru Biserica noastră, pentru poporul nostru şi pentru conducătorii noştri. Acesta era şi motivul pentru care acel ofiţer de contrainformaţii venea lunar pentru a-mi lua declaraţii în legătura cu credinţa şi comportamentul meu.
Aşadar, întors din armată, m-am stabilit la Botoşani, în căutarea unui loc de muncă. Astfel, am întâlnit un suflet mare, pe părintele Ştefan, care m-a luat la parohie, la sfinţia sa, dar lucram şi pentru protopopiat. Soţia părintelui, fiind din familie de ostaş, mi-a propus, pe cât este posibil, să nu afle nimeni, măcar pentru început, despre legătura mea cu Lucrarea Domnului. Însă, nu după mult timp, a aflat protopopul de apartenenţa mea la Oastea Domnului şi, înfuriat, ne-a denunţat la miliţie – pe mine şi pe părintele –, unde, după câteva cercetări şi declaraţii, ne-au lăsat. Dar, după aceea, peste tot unde mergeam, aveam sentimentul că cineva mă urmăreşte şi îmi controlează tot ceea ce făceam. Zilele se scurgeau anevoios şi păreau imens de lungi.
Într-o zi, ieşind dintr-un anticariat, mă întâlnesc cu un frate, care-mi spune precipitat: „A murit Unchiul…” La început, crezând că era vorba de o rudă a sa, m-am arătat grăbit, motivând că nu am prea mult timp, dar el îmi spuse insistent: „A plecat la Domnul fratele TRAIAN!” În acea seară, ne-am întâlnit acasă, la mine, pentru organizarea călătoriei, am mai telefonat şi pe alţi fraţi pentru a le aduce şi lor la cunoştinţă vestea tristă a plecării fratelui Traian, apoi – pregătiţi de călătoria cu trenul care ne însoţise poate la sute de bucurii prin ţară, dar şi pe aceste locuri ale Bihorului – am pornit în lungul drum. Ajuns la poarta fratelui Traian, nu mai era el în poartă cum m-a primit întâia oară, ci era mulţimea de fraţi adunată pentru priveghere. Am mers lângă sicriul preaiubitului nostru înaintaş, unde ne aştepta pe toţi… I-am sărutat mâna, aşa cum o făceam la orice întâlnire, nu ca o obişnuinţă, ci ca un respect. Iar la salutul „Slăvit să fie Domnul, frate Traian!” am răspuns tot eu „În veci amin!”, apoi, printre lacrimi, am rugat pe Bunul Dumnezeu să îl primească în Împărăţia odihnei celei veşnice! Suntem încredinţaţi că, dacă vom urma învăţăturile sale sfinte, Acolo, la Poarta Raiului, ne aşteaptă pe fiecare atunci când ne vom isprăvi şi noi alergarea pe acest pământ… Slăvit să fie Domnul!
Costel IONESCU – Roma, Italia
