Mărturii Meditaţii

DESPRE CĂINŢĂ ŞI MĂRTURISIRE

Acum duminică, a V-a du­minică din Postul mare, avem la rând evanghelia când Domnul Iisus a certat ispita trufiei ce se ivise între apostoli, de a fi unul mai mare decât altul (citiţi această evanghelie la Marcu 10, 33-45). Această evanghelie ne îndeamnă la umilinţă şi smerenie.

În legătură cu această evan­ghelie, noi vom spune ceva despre căinţă. Am scris până acum despre post şi despre rugăciune. Acum vom spune ceva şi despre căinţă.

Căinţa are o foarte mare însemnătate în lucrarea mântuirii noastre sufleteşti. Toate Scripturile ne îndeamnă la căinţă şi ne arată pilde care de care mai frumoase. Din cele multe, multe, vom lua una din viaţa şi istoria lui David prorocul, care se vede în chipul de alături.

După ce David a păcătuit cu femeia lui Urie, deasupra capului său s-a ridicat sabia morţii. Orice păcat ridică asupra noastră sabia morţii şi pieirii sufleteşti, în virtutea paragrafului de lege: „Plata păca­tului este moartea” (Rom 6, 23). Dar alături de sabia morţii, deasupra capului lui David – ca şi deasupra păcatelor noastre – se vede şi o cumpănă: cumpăna judecăţii cereşti. Sabia aşteaptă sentinţa cumpenei şi, iată, cumpăna se apleacă spre iertare. De ce? Pentru că David şi-a recunoscut păcatul, s-a căit, a plâns cu amar şi a fost iertat. O viaţa întreagă a stropit David această fărădelege cu lacrimi de căinţă. Din această căinţă a ieşit un aur scump şi frumos; a ieşit Psalmul 50: „Miluieşte-mă, Dum­nezeule”.

Căinţa cea adevărată duce la iertarea păcatelor. Această căinţă are trei uşi:

1. Uşa prima este cunoaşterea şi simţirea picatului. Cunoaşterea păcatului, aceasta este cheia primă şi uşa primă a căinţei şi mântuirii. Toate predicile şi chemările sufleteşti sunt zadarnice până ce omul n-ajunge să cunoască şi să sim­tă starea grozavă în care se află. În unii, această trezire lucrează cu putere mare. Cu cât lucrează mai tare, cu atât e mai bine.

Despre Cain spune Biblia că umbla fugar prin lume, mustrat de greutatea sufletească de a-l fi omorât pe fratele său. Ia seama, scumpul meu frate nemântuit, că şi tu eşti într-o astfel de stare grozavă. În tine sunt doi fraţi: fratele „cel mai mare”, născut „din femeie”, şi fratele „cel mai mic”, născut prin taina naşterii de nou (botez). Mie mi se pare că fratele tău cel mai mare l-a omorât pe fratele cel mai mic. Răul din tine a omorât binele, omul cel lumesc l-a omorât pe cel du­hovnicesc. Şi tu, fratele meu, nu te spăimânţi de acest „omor” su­fletesc? Cain alerga îngrozit, şi tu stai liniştit? Domnul să-ţi ajute să te trezeşti la timp. O, ce lucru grozav este un păcătos ce nu se spăimântă de starea grozavă în care se află!

2. Cunoaşterea păcatului trebuie să deschidă apoi a doua uşă: căinţa pentru păcat. Căinţa trebuie să stropească cu lacrimi păcatele noastre. Căinţa trebuie să ne deschidă ochii să plângă şi gura să se roage.

Undeva prin Vieţile Sfinţilor am citit despre un păcătos ce s-a dus la un pustnic, cerându-i un leac pentru iertarea păcatelor. „Du-te, dragul meu – ia zis pustnicul – şi caută până vei afla o apă ce curge în sus. Spală-ţi ochii cu apa aceea şi îndată vei fi iertat”.

După o zadarnică cercetare, păcătosul s-a întors, plângând că n-a aflat apa. „O, dragul meu – i-a răspuns atunci pustnicul – iată, apa aceasta este în ochii tăi. La­crimile pentru păcate este apa aceea minunată ce curge în sus, către cer, către Dumnezeu”…

3. Urmează apoi a treia uşă. Căinţa trebuie să deschide uşa ce duce la izvorul cel mare al iertării: Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Că­inţa trebuie să ne aplece la picioa­rele Crucii. Păcatele noastre trebuie să le stropim nu numai cu lacri­mile ochilor, ci şi cu sângele Domnului. Căinţa trebuie să ne pună în legătură cu marele Mijlo­citor dintre noi şi Dumnezeu: cu Iisus Mântuitorul (I In 2, 1). Prin această legătură ne vine iertarea păcatelor, aşa cum lumina electrică ne vine prin sârma încopciată cu uzina (magazia electrică). Sârma în sine – căinţa în sine – n-are nici o putere. Puterea ei vine din încopcierea cu „uzina”. Puterea căinţei – şi a mărturisirii – stă în încopcierea ce ne-o face cu izvorul iertării şi puterii: cu Iisus Mântuitorul. Din căinţa multor cre­ştini lipseşte această legătură, de aceea nu este nici o putere în viaţa lor cea creştinească; se spo­vedesc regulat şi păcătuiesc regulat.

Nu uitaţi dar: căinţa cea ade­vărată are trei uşi: cunoaşterea pă­catului, lacrimile de căinţă şi Jertfa Crucii.

Fratele meu! Toţi suntem pă­cătoşi. Începând din pruncie până la bătrâneţe, purtăm mereu în spa­tele sufletului greutatea păcatului. În pruncie, această greutate este mai uşoară, dar, cu anii, tot creşte, tot creşte, până ce ne gârboveşte sufletul şi ne doboară în mormânt (cum se vede în chipul de alături). Dar staţi, staţi, nu acesta este mersul şi cursul cel adevărat al vieţii noastre. Ar fi vai de noi şi de născarea noastră dacă ne-am sfârşi aşa: dacă am păcătui mereu, până ce, pe urmă, păcatul ne-ar doborî în mormântul pierzării veş­nice. O astfel de viaţă ar fi o viaţă trăită în zadar… ar fi o viaţă pierdută pentru împărăţia lui Dum­nezeu şi mântuirea sufletului. Nouă ni s-a dat un dar ce ne scapă de greutatea păcatului… ni s-a dat un dar ce ne ia din spatele sufletului greutatea zdrobitoare a păcatului, iar acest dar este Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Căinţa cea adevă­rată ne duce la picioarele Crucii. Căinţa cea adevărată doboară sar­cina păcatelor noastre la picioa­rele Crucii.

O veche legendă spune că, umblând odată Dumnezeu cu Sf. Petru pe pământ, văzură într-o pă­dure un om bătrân ce abia ducea în spate un vreasc de lemne. Când parcă nu mai putea, bătrânul se opri şi mai puse pe gră­madă încă câteva vreascuri. Mai merse puţin şi iar mai spori vreas­curile. Pe urmă, bătrânul căzu zdrobit sub greutatea lor.

– Ce înseamnă minunea asta, Doamne? întreabă Sf. Petru.

– Bătrânul acesta, răspunse Domnul, este icoana acelor oameni care simt greutatea păcatelor, dar nu caută să se scape de ele… nu le aruncă la picioarele Crucii Fiului Meu, Care a murit pentru iertarea păcatelor lor.

Fratele meu! Uită-te bine la chi­pul cel de sus şi la cel de jos. Ca deasupra lui David, aşa stă şi dea­supra capului tău sabia judecăţii pentru păcatele tale. Ca mor­mântul din faţa oamenilor din chi­pul de jos, aşa stă şi în faţa ta mormântul pieirii sufleteşti pentru păcatele tale.

Din moartea aceasta te poate scăpa numai Crucea şi Jertfa Mân­tuitorului. „Sângele Lui te curăţă de orice păcat” (I In 1, 7). Tu trebuie să alegi una din două. Sau vei cădea doborât de greutatea păcatelor în mormântul pieirii veş­nice, sau vei cădea uşurat şi scăpat de ele la picioarele Crucii. Vai, ce de oameni poartă o viaţă în­treagă teribile greutăţi sufleteşti şi intră cu ele în mormânt! Domnul să te ferească, scumpul meu frate, de un astfel de sfârşit.

Fratele meu, oricât de păcă­tos ai fi tu, vino la Domnul şi în­dată vei lua iertare şi uşurare. Vino la Domnul, căci El a venit anume pentru cei păcătoşi.

Mai zilele trecute am văzut un profesor arătându-le elevi­lor puterea de atragere a magne­tului. „Vedeţi, zicea profesorul, magnetul acesta atrage obiec­tele de fier, dar nu atrage metalele nobile: aurul şi argintul”.

Eu m-am gândit îndată la scumpul meu Mântuitor şi la cu­vintele Lui: „N-au lipsă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Mt 9, 12).

Domnul „atrage fierul”, Domnul îi cheamă la El pe cei pă­cătoşi şi bolnavi cu sufletul, să le dea iertare şi sănătate. Domnul te cheamă şi pe tine.

Numai după o astfel de în­ţelegere a căinţei urmează şi mărturisirea cea adevărată. Despre aceasta învaţă mai pe larg duhovnicii cei sufleteşti.

Noi vom spune pe scurt numai atât, că mărturisirea nu e numai o descărcare şi încărcare de păcate, ci o rupere statornică cu păcatele. Şi mărturisirea poate ajunge o taină goală – ca şi postul şi rugăciunea – dacă în ea nu se află căinţă, lacrimi şi Golgota. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care, trecând într-un post cu carul pe lângă casa mea, şi-a zis: „Hai să mă bag şi pe la popa, să mă spovedesc… că pe la biserică n-am răgaz să mai merg”. Preţuia ceva o astfel de mărturisire?

Mărturisirea este – trebuie să fie – o zguduire sufletească, un cutremur sufletesc care pune hotar nou, care face un început de viaţă nouă.

«Lumina Satelor» nr. 12 / 17 martie 1929, p. 4

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa

Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016

 

Lasă un răspuns