Biserica – trup a lui Iisus Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt
Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Liturghii, de a înţelege ce este ea, rolul ei în viaţa creştină, este nevoie a pune început bun prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Acest fundament constă în temeiul de neclintit al expresiei că Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Iisus Hristos ca persoană şi viaţă. „Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi”(Ioan 1,14) afirmaţie scripturistică ce constituie baza şi noua bucurie a Bisericii. Căci El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi găsim această realitate a comuniunii liturgice strânsă în jurului Mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” după cum ne relatează „Faptele Apostolilor” în capitolul 2,42. Aflându-se de atunci în stare permanentă de ascultare, Biserica – ca trup a lui Iisus Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, este fidelă îndemnului Mântuitorului de la Cina cea de Taină, unde a spus ca: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”(Matei XXVI, 26-28 şi cel…) Aici, în adunarea (sinaxa) liturgică, se găseşte izvorul vieţii, centrul ei, de aici decurgând învăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşirea de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”(In. 6, 53).
Prin urmare, Adevărul este viaţă, este fiinţă concretă. Pentru Sfântul Apostol Ioan Adevărul este identic cu viaţa, cu fiinţa, el depăşeşte neajunsul cugetării filozofice a lui Aristotel care vedea viaţa ca o calitate adăugată fiinţei, nu fiinţa însăşi. Creştinul trebuie să le rostească dintr-o răsuflare pe amândouă.
Toată Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan autentifică că cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” însăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6) Dacă Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vede Adevărul ca praxis, ca trăire, ucenicul său – Sfântul Ignatie Teoforul îmbină cunoaşterea şi viaţa într-o abordare antologică a Adevărului, deoarece viaţa înseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevărul, nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că El este viaţa şi mulţimea fiinţelor, care îşi găsesc semnificaţia nestricăcioasă întru Iisus Hristos, care recapitulează în întregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, ca viaţă de comuniune divină.
De aceea Sfântul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Iar Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul, ce arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Domnul Iisus Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ducând la împlinirea comuniunii în Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie. De aceea, când abordăm ştiinţa teologică hristologiei, adică învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, nu înţelegem în primul rând abordarea învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi, aşa cum fac toate ereziile istoriei.
El este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală
Când afirmăm că El este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Căci dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dăruieşte în Sfintele Taine, în mod culminant oferindu-se în Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie. Împărtăşindu-te de Iisus Hristos ca viaţă şi comuniune poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi şi prin cuvintele Sale, încorporate în Sfânta Scriptură ori în Sfânta Tradiţie, căci altfel totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii şi răstălmăcite după bunul plac.
O, frate creştine nu tu defineşti modul şi participarea la viaţa lui Iisus Hristos. Ea este dată în Biserică din Ziua Cincizecimii. Duhul Sfânt, este Persoana care umple distanţa dintre noi şi Iisus Hristos, El realizează actul unirii şi participării omului la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în istorie. El aduce în Biserică, ca realitate, ca viaţă, evenimentul Iisus Hristos realizând, totodată, existenţa Sa personală ca trup ori comunitate. Mântuitorul Iisus Hristos nu există mai întâi ca Adevăr şi apoi ca şi comuniune, El este simultan şi una şi alta. Nu există distanţe între Domnul Iisus Hristos, Biserică şi Sfântul Duh, cu atât mai mult între Domnul Iisus Hristos şi Sfântul Duh. De la întrupare şi până la Cincizecime se poate urmări pe firul roşu al Sfintei Scripturi, această relaţie existenţială, personală, între Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Duh. Fundamentul relaţiei de trimitere în lume în Biserică, se întemeiază pe relaţia lor în sânul Sfintei Treimi.
Aşadar, atât de mare este Taina lui Iisus Hristos încât El nu redefineşte separat prin El Însuşi ci este parte integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul Sfânt. Adevărul lui Iisus Hristos şi a Sfântului Duh este identic şi de aceea Duhul Sfânt este numit „Duhul Adevărului”(In.14.17…). Cele două Persoane ale Sfintei Treimi se deosebesc numai după felul în care lucrează. Evenimentul Cincizecimii la „Faptele Apostolilor” arată acest lucru la modul cel mai concret. Existenţa lui Iisus Hristos vine în planul existenţei noastre isorice, nu în mod abstract, după cum cred sectarii care tratează în mod teoretic cuvintele scripturii, într-o manieră individualistă, ignorând sensul şi rostul comuniunii şi al comunităţii.
Duhul Sfânt este dătător de putere şi de viaţă, determinând fiinţa noastră spre relaţionare, spre împlinirea comunităţii, pentru că El este”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin Sfântul Duh ne naştem în Iisus Hristos, în Taina Sfântului Botez, încorporându-ne în trupul istoric al lui Iisus Hristos – care este Biserica, aşa cum însăşi naşterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat să poată deveni el însuşi „Hristos”, adică fiinţă de comuniune şi de adevărată viaţă. De două mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taină este un eveniment al Cincizecimii. Fiindcă Sfânta Liturghie îl revelează pe Domnul Iisus Hristos. Adevărul ca vizită, ca prezenţă şi realism, dar nu din afară ci ca „trup” adică interior propriei noastre experienţe, ca o comuniune în interiorul Bisericii, a comunităţii Ei, şi nu într-o cunoaştere raţională sau într-o experienţă mistică interioară individuală, desprinsă de Biserică, ca şi comuniune cu Iisus Hristos în Duhul Sfânt. O asemenea formă de religie este naturism religios.
Acest adevăr ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar se referă la istorie, în înţelesul vieţii euharistice, condiţionată fiind de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria încetează a mai fi o succesiune de evenimente, ce vin din trecut în prezent, în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi doar pe calea delegării ori a împuternicirii: Iisus Hristos-Apostoli-Episcopi, în desfăşurare liniară. El vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent harismatic. Drept urmare, toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice şi realităţi ale Cincizecimii.
Despre bucuria Împărtăşirii şi puterea credinţei
La Cina cea de Taină, momentul instituirii Tainei Euharistiei prin cuvintele Sale şi al primei săvârşiri a ei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a spus: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu; Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt XXVI, 26-28). Dacă se ia totodată în considerare următorul verset: ci vă spun vouă, nu voi mai bea din acest rod al viei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, întru Împărăţia Mea (Mt XXVI, 29), se poate constata cu uşurinţă că, pe de o parte, Euharistia îşi are temeiul în jertfa de pe cruce a Mântuitorului, iar pe de alta, că în ea va fi prezent în toate timpurile viitoare Iisus Hristos cu Trupul şi Sângele Său înviat. Iisus Hristos trăieşte la Cina cea de Taină anticipat şi tainic moartea Sa pe cruce, dar şi moartea tainică de după aceea (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 98).
Prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos cu trupul în Euharistie este posibilă datorită unirii strânse dintre Trupul Lui cu Dumnezeu Cuvântul prin Întrupare şi pnevmatizat prin Înviere şiÎnălţare, ajuns la unirea culminantă cu dumnezeirea. Fără îndoială, prezenţa Domnului cu Trupul şi Sângele Său în Euharistie şi prefacerea pâinii şi vinului pentru mâncarea Lui constituie pentru teologie o mare taină. În teologia ortodoxă, pâinea şi vinul rămân cu adevărat pâine şi vin, la fel cum devin cu adevărat Trupul viu şi Sângele lui Iisus Hristos prin săvârşirea tainei Euharistiei. Transformarea darurilor în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos se realizează într-un mod divin care transcende noţiunile de timp şi spaţiu aplicabile în lumea noastră căzută şi, prin urmare, nu poate fi înţeleasă sau explicată în termenii filosofici ai acestei lumi (Kenneth Paul Wesche, Saint Ignatius of Antioch: the criterion of orthodoxy and the marks of catholicity, PRO ECCLESIA Vol. III, nr. 1, 1994, p. 96).
Împărtăşirea presupune credinţă şi dragoste
Trebuie subliniat că descrierea tradiţională a Euharistiei că Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos nu poate fi considerată o metaforă mistică prin care se sugerează legătura tainică dintre suflet şi forţa divină care se sălăşluieşte în inima omului într-un mod mistic. Natura mistică a Bisericii are în mod tulburător un caracter material: Euharistia este Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos într-un mod concret, fizic, nu într-un mod convenţional sau simbolic, ci tangibil şi concret (Kenneth Paul Wesche, op. cit., p. 97).
Împărtăşirea cu Sfânta Euharistie presupune credinţă şi dragoste din partea creştinului, pentru a putea fi înţeleasă tainic, în adâncul sufletului, în realitatea pe care o reprezintă, şi nu ca un ritual magic. Sfântul Ignatie Teoforul sugerează că elementele care unesc Trupul şi Sângele Domnului sunt credinţa şi dragostea: zidiţi-vă din nou în credinţă, care este trupul Domnului, şi în dragoste, care este sângele lui Iisus Hristos (Tralieni 8,1, Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. I, „Scrierile Părinţilor Apostolici”, trad. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 172). Obiectul principal al credinţei şi dragostei creştinului este realitatea Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos şi că în această credinţă creştinul găseşte viaţa: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată (In. VI, 35).
Euharistia nu se poate săvârşi fără mărturisirea credinţei. Dintotdeauna, numai cei botezaţi, deci cei care-L mărturiseau pe Iisus Hristos, s-au putut împărtăşi. Pentru Euharistie este necesară în primul rând unirea prin Cuvânt, prin cunoaştere pentru a înţelege scopul existenţei creştine, urmată apoi de unirea cu Hristosul euharistic în Sfânta Liturghie săvârşită de episcop. Adevăratul sens al Cuvântului nu se lasă înţeles pe deplin decât în context euharistic. Se poate face o paralelă cu episodul de pe drumul spre Emaus, unde cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, sunt abătuţi în urma experienţei din Ierusalim. Plini de întrebări fără răspuns şi tristeţe, aproape că nu observă prezenţa străinului de lângă ei, care îi mustră pentru că nu înţeleg Scripturile care vorbeau despre patimile şi jertfa Învăţătorului lor. Cuvântul îi mângâia, le arăta lucruri pe care ei nu le înţelegeau pe deplin, însă nu era suficient pentru a le oferi cunoaşterea adevărată, comuniunea adevărată. Odată ce Mântuitorul Iisus Hristos binecuvântează şi frânge pâinea pe care le-o dă apoi ucenicilor, ochii acestora s-au deschis şi L-au cunoscut. Mântuitorul Iisus Hristos se contopeşte în această scenă cu pâinea euharistică, care le-a dat cunoaşterea adevărată, făcându-i să înţeleagă întreaga semnificaţie a Învierii. Cei doi ucenici au fost cei dintâi care s-au „împărtăşit” cu Cuvântul lui Iisus Hristos şi cu Trupul Lui euharistic, alcătuind o nouă unitate – în esenţă, primul mic nucleu al Bisericii adevărate a lui Iisus Hristos, care nu se realizează pe deplin decât în această contopire, în această unitate adevărată şi de neînlocuit. Sfânta Euharistie este strâns legată de cuvântul Scripturii, căci numai astfel ea poate fi înţeleasă în întregime. Experienţa euharistică pune într-o lumină specială cuvântul Scripturii şi contribuie la descoperirea sensului spiritual, profund al textelor sfinte şi la realizarea unităţii creştinilor.
Dreapta mărturisire este condiţia sine qua non pentru dobândirea numelui de creştin. Afirmaţia este susţinută de desfăşurarea Sfintei Liturghii, la săvârşirea căreia, înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, Biserica se roagă pentru unitatea de credinţă prin ectenia: „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim: Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită”, rugăciune întărită prin rostirea imediată a Simbolului credinţei. Cererile rostite înainte de împărtăşire se încheie cu cea pentru realizarea unităţii de credinţă: „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh, cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Iisus Hristos Dumnezeu să o dăm”. Trupul înviat şi dătător de viaţă al Domnului este ancora credinţei şi a iubirii lipsite de egoism (John S. Romanides, The Ecclesiology of St. Ignatius of Antioch, International printing company, Atlanta 1956, p. 10).
Fără întruparea reală, mântuirea nu ar fi fost posibilă
Dreapta mărturisire este aceea că Întruparea s-a realizat în mod real, ceea ce conferă realitate Euharistiei. Creştinii sunt chemaţi să se adune cât mai des spre a se împărtăşi, pentru că astfel Îl mărturisesc pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om real, Întrupat real, suferind real pe cruce pentru noi, dându-ne astfel posibilitatea Mântuirii. Fără o Întrupare reală, mântuirea devine imposibilă. Realismul sacramental exprimat prin accentuarea prezenţei reale a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, nedespărţit de Duhul, este fundamentul Bisericii, în care Iisus Hristos, una cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în firea sa divină, îi uneşte pe credincioşi în comuniunea Trupului Său extins în lume, Biserica (William R. Schoedel, Ignatius of Antioch: A commentary on the Letter of Ignatius of Antioch, Fortress Press 1985, p. 21).
Biserica se defineşte în acest context ca o comunitate unde Cuvântul nu este doar proclamat, ci este realmente prezent în Sfânta Euharistie, care cu adevărat este Trupul şi Sângele Domnului; în consecinţă, Biserica este acea comunitate transformată în Biserică prin unirea într-un singur trup cu Iisus Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, cu adevărat dătătoare de viaţă, în Euharistia Bisericii (Kenneth Paul Wesche, op. cit., p. 100).
Aşadar, importanţa şi semnificaţia Euharistiei sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Iisus Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Iisus Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării, al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină…, p. 33). – această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!….
Încheiem cu constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Hristos Domnul şi prin Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit…
sursa: parohiavarzaru.ro
