Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Despre hotărâre şi legământ

Despre hotărâre şi legământ

Despre hotărâre şi legământ

Ce spune Sfânta Scriptură

“Iar dacă nu vă place să slujiţi Domnului, atunci alegeţi-vă acum cui veţi sluji!… Eu însă şi casa mea vom sluji Domnului, că Sfânt este” (Iosua 24, 15).

“Şi a încheiat… legământ între Domnul şi între rege şi popor, că acesta să fie poporul Domnului” (II Împ. 11, 17).

“Adunaţi-I Lui pe cuvioşii Lui, pe cei ce au făcut legământ cu El pentru jertfe” (Ps. 49, 6).

“Împlineşte Celui Prea Înalt făgăduinţele tale” (Ps. 49, 15).

“Pe călcătorii de lege am urât şi legea Ta am iubit” (Ps. 118, 113).

“Dă-Mi, fiule, inima ta şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile Mele” (Pilde 23, 26).

“Luaţi aminte cu urechile voastre şi mergeţi pe căile Mele. Ascultaţi-Mă pe Mine şi viu va fi sufletul vostru. Voi face cu voi legământ veşnic, dându-vă îndurările Mele cele făgăduite lui David” (Isaia 55, 3).

“Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul. Voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi Eu le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ier. 31, 33).

“Veniţi şi vă uniţi cu Domnul prin legământ veşnic care nu se va uita” (Ier. 50, 5).

“Acesta este Sângele Meu al Legii celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28).

“Şi au făcut nu după cum au nădăjduit, ci s-au dat pe ei înşişi întâi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu” (II Cor. 8, 5).

“Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi… Dacă veţi auziţi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre”(Evrei 4, 7).

“Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament, ca, prin moartea suferită spre răscumpărarea greşelilor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice” (Evrei 9, 15).

“Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit vouă Dumnezeu” (Evrei 9, 20).

“Căci v-aţi apropiat… de Iisus, Mijlocitorul noului testament” (Evrei 12, 22-24).

“Iar Dumnezeul Păcii, Cel ce prin sângele unui testament veşnic a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, să vă întărească în orice lucru bun” (Evrei 13, 20).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Nimic nu mulţumeşte pe Dumnezeu ca o viaţă bună şi curată, predată în slujba Lui.”
Sf. Ioan Gură de Aur

“Când omul se predă în totul lui Dumnezeu şi nu mai umblă fără de El, atunci Dumnezeu îi descoperă tainele voii Lui în sfinţenie.”
Sf. Macarie cel Mare

“Este lucru mare şi frumos să vorbeşti despre Dumnezeu, dar este şi mai mare şi mai frumos să te predai Lui şi să trăieşti pentru El.”
Sf. Grigore de Nazianz

“Să ne predăm pe noi înşine lui Dumnezeu în întregime, ca să-L primim şi noi pe El Întreg.”
Sf. Maxim Mărturisitorul

“Atunci vei fi şi Tu, Doamne, cu totul al meu, când şi eu voi fi predat Ţie, cu totul al Tău.”
Fericitul Augustin

“Cel ce s-a hotărât pentru Domnul, acela trebuie să nu mai trăiască pentru sine, ci să trăiască cu totul pentru Dumnezeu. Numai acela se va umple de toată plinătatea dumnezeiască şi va vieţui după voia Sa cea sfântă.”
Sf. Maxim Mărturisitorul

“Unde nu este nici o temere de Dumnezeu, acolo nu este nici hotărâre de îndreptare. Şi unde nu este o hotărâre de îndreptare, acolo căinţa este deşartă, fiindcă ea nu aduce nici o roadă. Şi unde nu este roadă adusă lui Dumnezeu, acolo nu este nici mântuire.”
Tertulian – Despre Pocăinţă

“Adu-ţi aminte de greşelile grele ale celor ce-au căzut odinioară, dar s-au întors de la ele printr-o hotărâre sfântă şi s-au pocăit, iar după aceea, de cinstea de care s-au învrednicit ei. Fă şi tu aşa ca şi ei, ia curaj în pocăinţa ta – şi vei avea şi tu cinste ca ei.”
Sf. Isaac Sirul

Ce spune Părintele Iosif

Hotărârea noastră contra păcatelor n-ajunge nimic dacă n am îngenuncheat la picioarele Crucii şi nu stăm mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii.
“Ce este Oastea Domnului?”, p. 72

Oastea Domnului este o mişcare de renaştere duhovnicească, în credinţa şi învăţătura cea dreaptă, în care orice suflet care vine trebuie să pună o hotărâre şi un legământ că o rupe cu viaţa lumească dinainte şi cu trecutul său cel păcătos. Şi să înceapă o viaţă nouă cu Hristos şi pentru El.

Hotărârea şi legământul de predare în slujba Domnului nostru Iisus Hristos constituie hotarul cel mare de la care sufletul se desparte definitiv de Satana şi se uneşte definitiv cu Hristos. Acesta este hotarul de la care omul lasă calea cea largă şi o ia pe calea cea strâmtă ce duce la mântuire. Acesta este hotarul de la care omul moare pentru lume şi pentru păcat şi începe să învieze şi să trăiască cu adevărat pentru Dumnezeu.

Nimeni nu poate apuca cu adevărat pe Calea Crucii lui Hristos până ce nu se hotărăşte mai întâi să o rupă deplin şi pe totdeauna cu căile păcatului.

Cine face legământ de ascultare şi vieţuire cu Hristos şi îşi ţine acest legământ până la moarte, numai acela va primi cununa vieţii din mâna cea străpunsă de cuie a dulcelui nostru Mântuitor şi Răscumpărător, Iisus Hristos. Dar cine se leapădă şi îşi calcă hotărârea şi legământul său, acela va avea parte de lepădare şi de la Hristos.

La picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit să punem şi noi, fiecare, gând de hotărâre şi legământ de a-L urma pe El până la sfârşit. Atunci vom primi din Mâna cea Răsplătitoare cununa vieţii veşnice.

Veniţi să facem o hotărâre şi să punem un legământ de luptă împotriva tuturor relelor din viaţa noastră – şi de slujire cu ascultare de voia lui Dumnezeu până la moartea noastră. Să scoatem toate păcatele din viaţa noastră, din casa noastră şi din ţara noastră. Şi să înstăpânim în locul lor toate virtuţile şi roadele Duhului Sfânt. Aceasta va fi mântuirea noastră, a familiei noastre şi a ţării noastre.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să ia în faţa Domnului şi a fraţilor din Oastea Domnului o hotărâre şi să facă un legământ că se leapădă cu totul de felul păcătos şi rău de viaţă de dinainte – şi că se predă cu totul din acea clipă înainte Domnului Iisus Hristos, ca să trăiască pentru El.

Să se hotărască a fi gata totdeauna să asculte şi să urmeze cu supunere şi smerenie Cuvântul Domnului şi al fraţilor, fără a arăta niciodată nici un fel de împotrivire faţă de ceea ce i se cere după voia Domnului şi după învăţătura Oastei Domnului.

După timpul hotărârii, să-şi întărească predarea în slujba Domnului cu legământul unei şi mai depline ascultări. Legământul sincer cu Hristos îi va zidi şi mai tare curăţia şi statornicia în credinţă.

Hotărârea de predare în slujba Domnului trebuie întărită prin legământul sfânt şi veşnic pus în genunchi şi cu lacrimi la picioarele Domnului, cu toată inima şi credinţa de a-L urma pe El.

În zilele de la începutul Oastei Domnului se punea legământul numai la câtva timp după hotărârea intrării în Oaste, timp în care se dovedea că cei care s-au predat Domnului s-au născut din nou cu adevărat şi că ei luptă şi muncesc pentru a trăi în adevăr o viaţă nouă cu Hristos – şi sunt vrednici a fi socotiţi fraţi şi părtaşi la viaţa cu Domnul.

Fie că legământul se face deodată cu hotărârea de predare, fie că se face mai târziu, actul legământului este sfânt şi trebuie privit cu toată seriozitatea şi temerea în faţa lui Dumnezeu, după cum este scris: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi…”

Există numai un singur legământ. El nu poate fi nici schimbat, nici înlocuit, cum nu este schimbat legământul lui Dumnezeu, ci rămâne pe totdeauna acelaşi. Noi putem să ni-l reînnoim, din când în când, dar să-l schimbăm nu putem niciodată. Cine şi-l schimbă – şi-l calcă. Şi vai de cel ce-şi calcă legământul său cel unic!

Neascultarea şi netrăirea după voia Domnului sau părăsirea Frăţietăţii Oastei înseamnă călcarea hotărârii şi ruperea legământului făcut cu Domnul. Înseamnă lepădarea de adunare şi căderea din credinţă (Evrei 10, 25-27). Oricine săvârşeşte aceste lucruri este un om de nimic, este un suflet pierdut şi nu mai poate fi un ostaş al Domnului, ci un dezertor din oştirea Lui.

*

Intrarea în Oastea Domnului, adică predarea noastră în slujba lui Hristos Mântuitorul, este clipa naşterii noastre din nou, hotarul de la care o rupem dintr-o dată şi pe totdeauna cu păcatul. Spre a trăi până la moarte pentru Dumnezeu. Acesta este momentul şi hotarul când, din durerea pocăinţei pentru păcatele mele din trecut, se naşte omul meu cel nou, cu un viitor nou. Îngrozit de pierzarea care mă aşteaptă pentru păcatele trecutului meu, cad la Crucea lui Iisus, Cel răstignit pentru aceste păcate ale mele, şi, crezând în Jertfa Lui, Sângele Său mă spală de toate acestea şi mă curăţă în faţa Tatălui Ceresc, făcându-mă un iertat şi înfiat al Său. Din momentul acesta eu mă ridic de la picioarele lui Iisus ca un iertat şi eliberat al Lui. Din clipa când s-a petrecut cu mine această taină sfântă care m-a transformat total în alt om, un om nou, eu am devenit cu adevărat un salvat din lanţurile păcatului, cu care mă ţinea rob Satana, vrăjmaşul lui Hristos şi vrăjmaşul mântuirii mele. De acum şi până în vecii vecilor eu sunt al lui Hristos, răscumpăratul şi ostaşul Lui. Prin aceasta eu intru voluntar în Oastea Domnului Iisus, spre a lupta contra lui Satan, care va încerca mereu să mă robească din nou. Şi pentru a ajuta şi la dezrobirea altora. În clipa hotărârii, eu trebuie să spun această hotărâre a mea cu glas tare, cu mulţumire şi recunoştinţă, în rugăciune, în faţa Domnului şi în faţa tuturor fraţilor, dacă aceasta se petrece în adunare.

După trecerea unui timp suficient spre a se vedea după felul meu de trăire dacă sunt cu adevărat un om nou şi că am roadele Duhului Sfânt în viaţa mea şi că ascult de Dreptarul Învăţăturii Sănătoase – eu mă voi pregăti pentru legământ.

La începutul Oastei aşa era. Legământul frăţesc se punea în mijlocul unei adunări sărbătoreşti, anume pregătită pentru acest scop. La o astfel de adunare pot pune legământul toţi fraţii şi surorile începătoare, care sunt pregătiţi pentru aceasta. E bine ca astfel de adunări de legământ să se ţină pe cât este cu putinţă în biserică. Acolo este locul şi cadrul cel mai înalt şi potrivit pentru actul acesta sfânt care pecetluieşte pentru totdeauna unirea noastră cu Hristos în faţa multor martori, îngeri şi fraţi, după cum este scris: Luptă-te lupta cea bună a credinţei… pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori (I Tim. 6, 12).

Este şi mai bine dacă, în ziua legământului, fraţii şi surorile se vor pregăti şi se vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Numai de la această dată sufletul se va socoti ostaş deplin şi membru adevărat al Lucrării Domnului… Un ostaş fără legământ nu poate fi socotit un ostaş deplin. Nici el nu se ştie legat în totul de Domnul decât după depunerea acestui legământ sfânt, după cum un soldat nu se poate socoti de încredere şi devotat ţării decât în clipa când depune jurământul, care este legământul său unic şi definitiv. Un soldat fără jurământ nu este soldat deplin şi ţara nu se poate bizui niciodată pe el. Nici comandantul lui. Tot aşa, un ostaş fără legământ nu este vrednic de încredere în faţa Domnului. Cine se fereşte de legământ nu este cinstit în faţa lui Dumnezeu. Şi Domnul nu Se poate încrede în el (Ioan 2, 24).

Adunarea pentru legământ trebuie pregătită din timp, cât mai cu grijă. Momentul legământului trebuie să fie bine ales, la mijlocul adunării. Atât vorbirile de dinainte, cât şi cele de după legământul frăţesc trebuie să cuprindă adevărurile fericite ale Cuvântului Sfânt, pline de făgăduinţe despre răsplata şi slava ce-i aşteaptă pe cei care vor lupta şi vor birui în Oastea Domnului Iisus. La fel şi cântările, poeziile şi rugăciunile, care vor înfrumuseţa programul acestei adunări.

Astfel sărbătorirea legământului frăţesc va rămânea pe totdeauna neuitată, aşa cum şi trebuie să rămână pentru cei care au avut bucuria de a se uni atunci pe deplin cu Domnul şi Mântuitorul lor Iisus. Iar pentru ceilalţi va fi un prilej de mare şi luminată bucurie duhovnicească.

Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, pecetluieşte cu Harul Tău şi cu puterea Ta legământul nostru hotărât cu Tatăl nostru Cel ceresc, pus prin Jertfa Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi întărit de pecetea darului Tău cel veşnic şi sfânt. Umple-ne, Duhule Sfinte, de lumină şi putere şi condu-ne cu biruinţă prin toate luptele până la cea din urmă, când vom primi cununa vieţii, la intrarea pe porţile Ierusalimului ceresc. Amin.

Am cu Hristos un legământ

Am cu Hristos un legământ
şi nimeni nu mi-l poate frânge,
născut din plâns, crescut în cânt,
pecetluit în foc şi-n sânge.

Am cu Hristos un legământ
chiar decât sufletul mai sfânt,
un legământ am cu Iisus
chiar decât viaţa mai presus.

Pe nume-l port, pe chip mi-e scris,
în trup îl ard, în duh m-apasă,
el mi-e cuvânt, şi gând, şi vis,
şi-avut, şi dragoste, şi casă.

Nu-i prieten pe pământ să-mi ia
povara lui de peste mine,
cât m-ar iubi şi cât mi-ar vrea,
ea-ncătuşat şi rob mă ţine.

Şi nu-i vrăjmaş, oricât de-avar,
să-mi ia lumina lui din zare,
ea-mi este dor, şi cer, şi far,
şi cinstea mea nemuritoare.

Nimic nu-l poate-ntuneca,
nimic nu-i poate da lumină,
nici chinui, nici mângâia
decât o vină sau ne-vină.

Am cu Hristos un legământ
mai lung decât o veşnicie,
nu-i chin ori har, nici plâns ori cânt
mai greu ori mai uşor să-mi fie.

Ce sfânt e-un legământ

Ce sfânt e-un legământ, că Însuşi
Hristos, cu Sânge, l-a-ntărit
şi l-a pecetluit cu preţul
de Jertfă care l-a sfinţit!

Când omul, lui Hristos jertfeşte
fiinţa şi voinţa sa,
se leagă el de bunăvoie
că-L va sluji şi asculta.

Când omul vine şi-şi supune
fiinţa sa lui Dumnezeu,
ce poate fi mai sfânt ca asta,
mai cutremurător şi greu!

Când pasu-acesta-i sfânt şi unic
cum unică-i fiinţa sa,
ce-ar mai putea să-l facă-n stare
să-l uite sau a şi-l călca?

…Să nu-ţi priveşti cu uşurinţă
cuvântu-n care te-ai legat.
Ţinându-l, eşti prin el un înger,
călcându-l, eşti un blestemat.

O, Dumnezeu Atotputernic
al Veşnicului Legământ,
ajută-ne pe fiecare
să ni-l păstrăm pân-la mormânt.

Traian DorzDreptarul învăţăturii sănătoase, Editura Oastea Domnului, Sibiu.

error

Author: admin

14 Comentarii

  1. Doamne ajuta!
    Ma bucur de miscarea asta duhovniceasca … ortodoxa.
    Ce nu pot sa inteleg… chestiunea cu predarea… este pur neoprotestanta.
    Eu sunt preot. Pe preoti nu ii pune nimeni sa se predea, sa faca juramant de genul asta….
    Care e diferenta dintre un mirean (sa-i zic simplu…) si un ostas?
    Oare nu sunt ambii ortodocsi? Sau primul nu se mantuieste ca nu s-a predat?
    Fratilor, sunt credinciosi care vin la biserica, se spovedesc, au o viata curata si nu se numesc „ostasi”… Cu astia ce se intampla?
    Atentie ca alunecati cu ideile astea centrifuge inspre mandrie…
    Stiti si sectarii se autointituleaza „pocaiti” spre mandria lor… („multumesc Doamne ca nu sunt alti…”) Asa si cei care nu sunt credinciosi ortodocsi, ci mai mult… esti sunt ostasi!!!
    Nu e o mandrie asta?
    Pai nu e Botezul un legamant?
    Care e difereanta dintre al 2-lea Botez – cel al sectarilor si „legamantul” mai sus pomenit? Apa? Ca ostasii nu folosesc apa la legamant?
    Nu sunt impotriva Oastei Domnului, dar dupa dogmele Bisericii, chestiunea cu legamantul e nefondata.
    Toti cei botezati trebuie sa faca voia lui Dumnezeu si sa asculte Biserica. Nu e nevoie de legamant.
    De aceea unii frati preoti inca nu va inteleg.
    Eu am avut in prima parohie ostasi (asa numiti) dar nu se diferentiau cu nimic de ceilalti buni credinciosi. Si nu i-am auzit de legaminte si alte chestiuni din astea…
    Acum nu am ostasi (declarati) in parohie, dar asa cum stim, la Botez spunem noi preotii: „ si pe acest nou ales ostas”… deci toti suntem ostasi….

    Nu am vazut mai sus indemnul „ostasului” de a merge la biserica… la Sf. Liturghie… sa se spovedeasca…. ca se deduce? poate da. Dar e interpretabil.
    Imi pare rau ca descoper aici idei neoprotestante.
    Un ostaş fără legământ nu poate fi socotit un ostaş deplin… s-a scris mai sus…
    Eu nu am facut acel legamant. E chiar sine qua non?
    Pana a citi acest articol eram bucuros sa aud de Oastea Domnului. Acum ma indoiesc…
    Care e raportul dintre Oastea Domnului si Biserica Ortodoxa? Acolo ce e spuma mirenilor???

    In fine ati inteles ideea….
    Sper sa primesc si o lamurire…
    Multumesc.

  2. Preacucernice parinte Gabriel:Slavit sa fie Domnul!.Nu sunt eu cel mai in masura sa va vorbeasca despre lucrarea Duhului Sfant pe care o face in om in clipa hotararii si legamantului sau.Dar plec de la un exemplu pamantesc din care sa vedem intelesul cel duhovnicesc.In urma cu ceva timp armata in Romania era obligatorie.Recrutul urma o perioada de pregatire pana in clipa juramantului sau,moment solemn de la care se angaja cu legamant sa-si apere tara chiar cu pretul vietii sale.Din acel moment recrutul devenea ostas al armatei romane.In vreme de razboi orice dezertare si incalcare a legamantului este aspru pedepsita.Noi ostasii lui Hristos ne aflam intr-un razboi duhovnicesc si petru aceasta noi am depus un legamant ca vom lupta pana la moarte inpotriva tuturor pacatelor.Va rog sa ma iertati daca v-am gresit in vreun fel.Sarutam dreapta.

  3. De ce ne numim “ostaşi ai Domnului”

    Numirea noastră de “ostaşi ai Domnului” nu este o noutate şi nu este o numire nouă. E o numire luată din Sfintele Scripturi. Însuşi Mântuitorul a spus că Împărăţia lui Dumnezeu este o luptă şi cei ce se luptă pun mâna pe ea (Matei 11, 12). Toate Scripturile spun că viaţa creştinului este o luptă şi numai cei ce se luptă câştigă biruinţa şi cununa.

    Apostolul Pavel a spus precis: „iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos!“ (II Timotei 2, 3).

    Dar tocmai pentru asta, unii criticanţi ne mustră, zicând:
    – De ce vă numiţi „Ostaşi ai Domnului“, căci doar toţi creştinii suntem ostaşi ai lui Hristos? La această ridicolă argumentare, răspunsul nostru este acesta:
    – Da! E adevărat că toţi creştinii au primit prin botez numele de ostaşi ai lui Hristos şi au primit şi armătura Duhului Sfânt (cea de la Efeseni 6, 11–17). Marea întrebare este însă: Rămas-au toţi în tabăra lui Hristos? Păstrează toţi şi se luptă toţi cu armele ce li s-au dat la botez? S-ar putea oare spune despre cei ce se înjunghie şi se omoară pe la cele cârciumi că sunt nişte bravi ostaşi ai Domnului şi au murit în frontul Lui? S-ar putea, oare, spune despre cei ce se tăvălesc în toate patimile şi fărdelegile, iar de cele sufleteşti nici nu vor să audă, că sunt nişte ostaşi ai Domnului?

    Da! Matricola botezaţilor este plină de „ostaşi“ ai Domnului, dar viaţa şi lumea e plină de dezertorii acestei oştiri. Cei mai mulţi creştini sunt dezertori din tabăra Domnului. Nu spunem de la noi acest lucru. Ascultaţi ce spune Sf. Ioan Gură de Aur:
    „Eu însă văd că acei ce stau sub comanda aceluiaşi Împărat Ceresc se răscoală unul asupra altuia, se muşcă, îşi sfâşie unul altuia membrele. Cad morţii mai rău decât în război. Numele de „fraţi“ este numai un sunet deşert, şi eu nici nu pot afla un cântec de deplângere care ar fi în stare să descrie astfel de tragedie.

    Noi, care ne numim creştini, ne înarmăm unul contra altuia, ceea ce ar trebui s-o facem contra duşmanului nostru al tuturor, contra diavolului. Sub conducerea generalului-diavol ne războim unii cu alţii, în loc să ne luptăm numai contra lui. Dar noi, acum, nu căutăm la dânsul, ci ţintim săgeţile asupra fraţilor noştri… “

    Când astfel grăieşte Sf. Ioan Gură de Aur, oare s-ar putea spune că „toţi creştinii sunt ostaşii lui Hristos“?!
    Vom spune deci răspicat: Oastea Domnului se ocupă de cei mulţi-mulţi care au dezertat din tabăra Domnului. Din ostaşi cu numele, noi vrem să fim şi să facem şi pe alţii ostaşi cu fapta.

    Noi n-am spus niciodată că numai cei înscrişi în Oaste ar fi ostaşi ai Domnului. Oastea Domnului cea mare nu constă numai dintr-o mână de oameni, căci atunci ar fi vai şi amar de creştinătate. Ostaşi ai Domnului sunt creştinii cei luptători şi biruitori; cu aceştia noi nu ne ocupăm. Noi ne ocupăm cu dezertorii, cu întoarcerea celor apucaţi în tabăra lui Satana. Toţi cei din Oastea Domnului nu ne ruşinăm să spunem că am fost dezertori; am fost în armata diavolului, iar acum scumpul nostru Mântuitor ne-a ajutat să scăpăm de acolo şi să devenim iar ostaşii Lui. Purtăm acest nume în ciuda lui Satana şi luptăm neîncetat să-i răpim pe fraţii noştri căzuţi în prinsoarea lui. În tabăra noastră vin cei ce spun plângând că au scăpat din tabăra diavolului. Noi cu aceştia ne ocupăm şi ne întărim unii pe alţii să nu mai ajungem iarăşi în prinsoarea cea rea.

    Cei cărora nu le place de numirea aceasta n-au decât să facă o altă societate, cu alt nume. Noi însă vom rămâne până la sfârşitul vieţii noastre cu acest preafrumos şi mult spunător nume de “ostaşi ai Domnului”

    Părintele Iosif Trifa, din cartea “Ce este Oastea Domnului”.

  4. Cred că următorul cuvânt scris de Părintele Prof. Dr. Vasile Mihoc, în prefaţa cărţii Părintelui Iosif Trifa, “Naşterea de sus”, aduce o lămurire clară cu privire la acest subiect:

    “O intrare în Oastea Domnului fără schimbarea vieţii n-ajunge nimic. Aceasta e schimbarea cea mare ce l-a ajuns pe Saul în drumul Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel, din prigonitor, apostol. Aceasta e schimbarea cea mare care trebuie să dea şi celor ce intră în Oastea Domnului altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte umblări. Aceasta e schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim, spunându-i că trebuie «să se nască din nou» (Ioan 3, 14); să înceapă o viaţă nouă.”

    Poate fi integrată o astfel de cerinţă în înţelegerea ortodoxă a naşterii din nou ?

    Punem această întrebare deoarece există glasuri de preoţi şi de mireni care-şi exprimă nedumerirea sau chiar opoziţia faţă de practica Oastei Domnului de a cere o hotărâre, pecetluită printr-un legământ, de la cei ce înţeleg să-şi schimbe viaţa şi să intre în cadrele ei.

    Răspunsul la această întrebare poate fi dat foarte simplu prin asemănarea cu ceea ce este monahismul. Monahul este un creştin botezat în pruncie. Şi totuşi, când intră în monahism, o face pe baza unei hotărâri – manifestată din momentul în care se duce la mănăstire şi întărită după aceea -şi a unui legământ – exprimat solemn şi în faţa multor martori la tunderea în monahism. Ce poate fi rău sau neortodox în faptul că Oastea Domnului pretinde celor ce vor să devină membri ai ei, o astfel de dedicare solemnă şi publică ? Este limpede, pe de altă parte, că hotărârea şi legământul care o pecetluieşte nu se substituie în nici un fel Tainei Sfintei Mărturisiri, aşa precum nici legământul monahal nu se substituie acestei Sfinte Taine.

    Toţi credincioşii trebuie să se mărturisească, inclusiv membrii Oastei Domnului, ba chiar, aceştia din urmă trebuie să se împărtăşească de darul acestei Sfinte Taine cât mai des, şi aceasta tocmai datorită dedicării lor, tocmai datorită hotărârii şi legământului lor monahilor, care se mărturisesc mult mai des decât mirenii, tocmai pentru că sunt monahi şi şi-au închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu.

    Obiectează cineva că legământul monahal nu-şi află locul în înţelegerea ortodoxă a naşterii şi creşterii în viaţa cea nouă în Hristos ? Dacă o astfel de obiecţie ar părea ridicolă, tot atât de ridicolă şi de nefondată din punctul de vedere al teologiei ortodoxe este şi obiecţia împotriva legământului care se face la Oastea Domnului.

    Dar nu numai pentru cei ce fac parte din Asociaţia „Oastea Domnului”, ci şi pentru toţi credincioşii care vor să vieţuiască în conformitate cu Botezul este valabilă necesitatea hotărârii. Aşa cum arătam mai înainte, Părintele losif Trifa nu pretinde că toţi adevăraţii ostaşi ai lui Hristos sunt şi membri ai frăţietăţii pe care el a întemeiat-o .Dar nimeni nu poate fi cu adevărat luptător împotriva diavolului şi a păcatului şi trăitor în harul jertfei şi al învierii lui Hristos dacă nu a pus hotărârea la temelia vieţii sale duhovniceşti.

    Locul hotărârii din voinţa proprie la plinirea naşterii din nou îl voi exemplifica prin cuvintele a doi mari sfinţi ai Bisericii, unul din vremurile vechi şi altul dintr-o epocă mai apropiată de a noastră. Este vorba de Sf. Grigorie de Nyssa şi de Sf. Serafim de Sarov.

    Sf. Grigone de Nyssa se referă la aceasta în tâlcuirea sa duhovnicească la viaţa lui Moise. Tiranul faraon nu suferea să se nască pruncii de parte bărbătească, numai partea femeiască era lăsată să trăiască. Şi iată aplicarea acestei situaţii în planul vieţii duhovniceşti:
    „Tiranului (diavol, n.n.) îi place să vină la viaţă partea femeiască a vieţii sau simţirea trupească şi pătimaşă, spre care e mânată să se rostogolească firea omenească, în timp ce naşterea părţii bărbăteşti, a celei tari şi încordate spre virtute, a celei care poate să se războiască cu tiranul şi să se răscoale împotnva stăpânirii lui, îi este neplăcută .Trebuie deci să se nască totdeauna ceea ce se schimbă. Căci nu ar putea vedea în firea schimbătoare ceva ce rămâne mereu acelaşi. Deci ceea ce se naşte aşa (ca să nu se schimbe), nu e dintr-o pornire străină cum se întâmplă cu naşterile trupeşti, ci o astfel de naştere se face din liberă hotărâre. Astfel într-un fel oarecare suntem proprii noştri părinţi, născându-ne pe noi înşine aşa cum voim din voinţa noastră spre un chip pe care voim să-l alegem, fie de bărbat, fie de femeie, modelându-ne prin raţiunea virtuţii sau a păcatului.

    Deci ne este îngăduit şi nouă, cu toată împotnvirea şi supărarea tiranului, să venim la lumină printr-o naştere mai frumoasă şi să ne facem părinţii unui astfel de făt… Aşadar, dacă voieşte cineva să ia prilejul de la istorie ca să descopere şi mai mult înţelesul ghiciturii, cuvântul ne învaţă că cine vrea să pună începutul vieţii întru virtute să se nască spre supărarea tiranului, adică în chipul acestei naşteri, în care însăşi hotărârea noastră ne este moaşă. Căci nu ar putea cineva să întristeze pe vrăjmaşul său, dacă n-ar arăta în sine aceste semne, care sunt dovezile înfrângerii lui. Şi ţine de hotărârea noastră liberă să se nască acest făt bărbătesc şi virtuos şi să-l hrănească cu mâncările cuvenite, precum şi să-l îngrijească, după ce l-a izbăvit din apa cea pătimaşă.”

    Aşadar, din trup ne naştem fără voie, dar naşterea duhovnicească nu se poate face decât cu voia noastră. La această naştere, „hotărârea noastră ne este moaşă”. Această hotărâre trebuie pusă „la începutul unei vieţi de virtute”, la acea naştere „spre supărarea tiranului” diavol.

    Sf. Serafim de Sarov vorbeşte cu aceeaşi claritate despre necesitatea hotărârii.

    Când a fost întrebat ce lipsea creştinilor din vremea lui de nu aduceau aceleaşi roade de sfinţenie ca şi creştinii din vechime, Sf. Serafim a răspuns că nu lipseşte decât o singură condiţie: hotărârea !

    Am mai putea adăuga aici un cuvânt al Sf Macarie Egipteanul, care zice: „Voinţa omenească este, ca să spunem aşa, o cerinţă esenţială (pentru lucrarea mântuirii, n.n), dacă această voinţă nu este de faţă, Dumnezeu nu face nimic de unul singur” . Este vorba, în aceste cuvinte, tot de hotărâre, de acest act al voinţei, esenţial pentru mântuire.
    Cum am putut deja constata din unele citate date până aici, Părintele Iosif Trifa foloseşte adeseori pentru hotărâre şi cuvântul pocăinţă. Cuvântul grecesc neotestamentar şi patristic pe care-l traducem în româneşte cu „pocăinţă” este …, ori, acest cuvânt s-ar traduce literal prin „schimbarea (prefacerea) minţii (sau a cugetului)”. Astfel, deşi termenul „pocăinţă” are şi un înţeles larg, de stare de pocăinţă, care se cere să fie starea permanentă a credinciosului, şi, în legătură strânsă cu acest înţeles, pe acela de Taină a Pocăinţei, de care trebuie să ne învrednicim pe tot parcursul vieţii noastre în Hristos, folosirea acestui termen ca echivalent al hotărârii sau al convertirii este cum nu se poate mai justificată. Căci fără pocăinţa în acest înţeles restrâns, de convertire sau de hotărâre de schimbare a vieţii, nu vom putea avea pocăinţa în celelalte două înţelesuri ale ei (de stare de pocăinţă şi de Taină a Pocăinţei).

    Sfinţii Părinţi folosesc în mod curent cuvântul pocăinţă în acest sens restrâns, de început al vieţii duhovniceşti . Totodată, ei subliniază rolul pocăinţei astfel înţelese de reactualizare a Botezului, deci de „renaştere din nou”, ca să folosim expresia Părintelui losif Trifa. Astfel, Sf. Ioan Scărarul zice: „Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului .Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă… Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor” .

    În ce priveşte hotărârea de schimbare a vieţii, Părintele Iosif arată că ea nu trebuie să rămână un act unilateral al omului. Ea nu devine roditoare decât dacă este un act sinergetic, de conlucrare a omului cu Dumnezeu. Astfel, adevărata hotărâre sau convertire este aceea care se validează în rugăciunea de predare.

    „Rugăciunea – scrie întemeietorul Oastei Domnului – este cheia ce deschide inima omului pentru Dumnezeu, pentru darurile lui Dumnezeu… Rugăciunea este o cheie ce descuie în două laturi. De o parte descuie cerul de sus ca să ne dea, iar de altă parte descuie inima noastră ca să ia” . Iar despre rugăciunea de predare ca validare a hotărârii, Părintele losif scrie: „Satana nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici când scrii la Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici când pui medalia Oastei pe piept, dar tremură şi fuge satana când îngenunchezi în faţa Crucii Mântuitorului şi te adânceşti cu toată inima ta în rugăciune de predare Domnului. O, ce mare putere este rugăciunea ! Ea străbate cerul şi pământul.

    Rugăciunea este cea mai puternică ofensivă contra diavoleştilor gloate.”

    Rugăciunea adevărată nu mai este numai o lucrare a omului, ci este ea însăşi un act sinergetic. „Sufletul rugăciunii este Duhul Sfânt” .

    Astfel, hotărârea trebuie pecetluită prin rugăciunea de predare. Rugăciunea de predare are două aspecte: unul negativ şi unul pozitiv.

    Aspectul negativ înseamnă renegarea vieţii de păcat pe care a trăit-o până atunci cel ce face hotărârea. Cu o căinţă adâncă pentru felul deşert de vieţuire de până atunci, cel ce apucă pe calea mântuirii caută şi află la Domnul şi Mântuitorul său iertarea păcatelor săvârşite.

    Sub aspect pozitiv, rugăciunea de predare este o făgăduinţă şi o invocare a ajutorului dumnezeiesc pentru împlinirea până la moarte a acestei făgăduinţe. Am putea spune că termenul „hotărâre” defineşte, după sensul său lingvistic, mai ales acest aspect pozitiv. Cel ce L-a aflat pe Hristos se hotărăşte să nu se mai despartă niciodată de El, ci, dimpotrivă, să se unească tot mai mult cu El. Astfel, rugăciunea de predare este o făgăduinţă, un legământ.
    Cuvântul legământ, obişnuit în vocabularul Oastei Domnului, îi contrariază pe unii din afara cercurilor ei. Cum îi contrariază şi felul în care se face legământul de către cei ce intră în Oastea Domnului. Socotesc, deci, necesare câteva precizări.

    În primul rând, folosirea cuvântului „legământ” nu vrea să spună altceva decât că hotărârea şi rugăciunea care o exprimă şi o validează nu sunt – şi nu trebuie să fie – simple acte subiective ale omului, ci expresii ale conlucrării omului cu harul lui Dumnezeu. Legământul nu poate fi un act unilateral. El presupune doi parteneri. În planul vieţii duhovniceşti, cei doi parteneri sunt Dumnezeu şi omul. Folosirea însăşi a cuvântului „legământ”, dincolo de rezonanţele sale biblice, exprimă precauţia Oastei Domnului în faţa oricărui subiectivism. Aşadar, folosirea acestui termen nu numai că nu reprezintă vreo influenţă protestantă sau neoprotestantă, ci dimpotrivă, el exprimă opoziţia faţă de subiectivismul atât de caracteristic protestantismului. Va spune cineva că noi nu avem nevoie de alt legământ decât cel pe care Mântuitorul Hristos l-a pecetluit prin jertfa de pe Cruce (Ier 31, 33, Mt 26, 28, Evr 10, 29) şi în care am intrat prin Botez .Dar legământul ostăşesc de care vorbim nici nu este altceva, decât redescoperirea calităţii noastre de părtaşi ai Legământului lui Hristos, calitate pe care am dobândit-o prin Botez.

    Desigur că orice om care se întoarce la Dumnezeu, chiar dacă nu devine membru al Oastei Domnului, face un legământ, care include elementele menţionate mai sus. Şi îl face nu numai în intimitatea fiinţei sale, ci şi în faţa oamenilor (de pildă, în faţa duhovnicului, dar şi în faţa familiei sale şi a membrilor comunităţii bisericeşti în sânul căreia va trăi de acum înainte ca un om credincios) Dacă însă cineva doreşte să intre în frăţietatea care este Oastea Domnului, ce poate fi mai firesc decât de a-şi exprima hotărârea sa lăuntrică într-o mărturisire şi o rugăciune rostite cu toată sinceritatea şi căldura inimii în faţa fraţilor ostaşi şi într-o adunare ostăşească ? De a face astfel un „legământ” ? Bineînţeles că legământul ostăşesc – cum am mai spus-o – nu se suprapune în nici un fel Tainei Mărturisirii. El implică regăsirea pe totdeauna şi în sensul ei cel mai deplin a acestei Sfinte Taine. Pe cei care n-au ştiut până atunci de Pocăinţă şi Mărturisire, legământul ostăşesc îi va aduce sub epitrahilul duhovnicului. Iar pe cei care s-au spovedit înainte numai de formă şi au primit cu nevrednicie sfântul trup şi scumpul sânge al Mântuitorului, îi va trezi la un mod cu totul nou de a înţelege şi de a primi aceste Sfinte Taine ale Bisericii.
    Faptul că legământul ostăşesc este exprimat în faţa multor martori nu numai că nu contravine în nici un fel tradiţiei ortodoxe, ci dimpotrivă, are un rol multiplu în viaţa duhovnicească a celui ce se întoarce la Dumnezeu .În primul rând, astfel exprimată, hotărârea sa nu numai că este mai puternic marcată de umilinţa necesară adevăratei pocăinţe, ci devine şi mai constrângătoare; mai greu se va lepăda cineva de o hotărâre pe care a exprimat-o în faţa multor martori decât dacă această hotărâre ar constitui o taină a inimii sale .Chiar hotărârile luate în faţa duhovnicului sunt încălcate de unii cu multă uşurătate. Există şi oameni care socotesc că schimbarea duhovnicului este de ajuns pentru a-i scuti de astfel de făgăduinţe făcute la Sf.Spovedanie. În al doilea rând, rugăciunea de predare făcută într-o adunare duhovnicească nu mai este rugăciunea unuia singur. Mântuitorul însuşi ne învaţă că mai mare este puterea rugăciunii mai multora împreună decât a unuia singur (Mt 18, 19-20). În al treilea rând, prin rugăciunea de predare ostăşească, cel ce se hotărăşte astfel pentru Dumnezeu intră într-o frăţietate. De acum înainte el nu va mai fi singur în lupta cu deprinderile sale rele şi cu ispitele vrăjmaşului, ci va fi sprijinit şi ajutat de fraţii săi în Hristos, astfel încât, punându-şi şi voinţa sa, călătoria sa spre ţinta mântuirii va fi mai uşoară şi biruinţa mai sigură.

    Că legământul ostăşesc nu se abate cu nimic de la tradiţia ortodoxă ne-o arată cum nu se poate mai clar analogia menţionată cu intrarea în monahism. Cel ce intră în monahism depune un legământ pe care nu-l depun ceilalţi membri ai Bisericii. Aceasta nu înseamnă că, prin legământul său, monahul iese din Biserică. Dimpotrivă, legământul său înseamnă o consacrare de rămânere neabătută în însăşi inima Bisericii. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la legământul ostăşesc, prin care omul făgăduieşte -şi cere de la Dumnezeu – priveghere neabătută şi râvnă fierbinte ca nici un păcat să nu-l mai smulgă de la sânul mamei celei bune care este Biserica Ortodoxă.

    Părintele Iosif Trifa zice: „Hotărârea şi legământul de predare în slujba Domnului nostru Iisus Hristos este hotarul cel mare de la care sufletul care intră în Oastea Domnului se desparte definitiv de satana şi se uneşte definitiv cu Hristos, după cum a promis în clipa Botezului său, dar n-a făcut până acum în clipa hotărârii acesteia. Acesta este hotarul de la care omul lasă calea cea largă şi o ia pe calea cea strâmtă care duce la mântuire. Acesta este hotarul de la care omul moare pentru lume şi pentru păcat şi începe să învieze şi să trăiască cu adevărat pentru Dumnezeu” .

  5. Preacucernice părinte,
    Slăvit să fie Domnul! (Psalmul 69:5)
    “Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus”. (II, Timotei, 2:3)
    Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste”. (II, Timotei, 2:4)

    De la Sfântul şi Dumnezeiescul Botez toţi suntem ostaşi. Problema este ce am făcut după ce am devenit maturi? Cum am vieţuit după ce am conştientizat importanţa Sfântului Botez? Daca am conştientizat acest fapt unic şi măreţ în existenţa noastră. Ce am făcut cu armele pe care le-am primit atunci în Sfânta Biserică? Le-am pus în lupta contra păcatului? sau le-am abandonat laş la prima confruntare cu duhurile răutăţii de pe câmpurile duhovniceşti de luptă? Or a fi CREŞTIN înseamnă a fi permanent un EROU, a fi întotdeauna ÎN STARE DE JERTFĂ. Eu unul, după Botezul meu, nu am stat aşa.
    Ştim că învăţătura Sfintei Liturghii trebuie scoasă şi de noi laicii, ostaşii Domnului, botezaţii Domnului, dintre zidurile Templului şi împărtăşită tuturor semenilor. Ostaşul Domnului are datoria de a susţine şi ajuta clerul Bisericii Ortodoxe Române în acţiunea sfântă de introducere a adevărului dogmelor în viaţa socială, în raporturile umane. Oastea Domnului înseamnă prelungirea Sfintei Liturghii în social. Ca atare, orice creştin botezat în Numele Sfintei Treimi trebuie să fie plin de o “beţie sobră” (a Duhului Sfânt), care strigă pe orice trecător: vino şi bea, vino şi gustă (Sf. Grigore de Nysa). Iar Sf. Chiril al Ierusalimului ne spune răspicat: Orice laic este mai întâi de toate un luptător. Mai luptăm? Mai suntem conştienţi că prin pecetea Sfântului Botez, care rămâne pururea în noi, am primit nişte arme duhovniceşti pe care trebuie să le folosim? Dacă ne uităm în societatea contemporană vom da un singur răspuns la aceste chestiuni: Nu. De aceea Părintele Iosif Trifa, iniţiatorul pământesc al Oastei Domnului, spunea, prin Duhul Sfânt , că Oastea Domnului şi LEGĂMÂNTUL (HOTĂRÂREA) ei înseamnă ÎNTOARCEREA LA BOTEZ. ATÂT. NIMIC SECTANT, NIMIC ÎNAFARA BISERICII ŞI A SFINTELOR EI TAINE, NIMIC ÎNAFARA SFINTELOR DOGME PUSE PRIN DUHUL SFÂNT, PRIN SFINŢII PĂRINŢI, ÎN CELE ŞAPTE SFINTE SINOADE ECUMENICE. Tot Părintele nostru drag ne explică: “Este ca şi cum unui militar i se strigă: Stai! Până aici! Stânga-împrejur!”. Până la Legământ (care înseamnă: CONŞTIENTIZAREA ÎNTOARCERII LA ARMELE BOTEZULUI, FACEŢI FĂGĂDUINŢE ŞI LE ÎMPLINIŢI DOMNULUI DUMNEZEULUI VOSTRU – Psalmul 75:11, CUCEREŞTE VIAŢA VEŞNICĂ LA CARE AI FOST CHEMAT ŞI PENTRU CARE AI DAT BUNĂ MĂRTURIE ÎNAINTEA MULTOR MARTORI – I Timotei 6:12 ) mergeam pe drumul morţii, având în faţă păcatul şi pe Hristos în spate. După conştientizarea Botezului şi HOTĂRÂREA NECLINTITĂ de a trăi cum am făgăduit, prin naşii noştri de Botez, numai pentru Hristos, raportul se inversează. Hristos în FAŢĂ şi păcatul în SPATELE nostru, învins prin Iisus Biruitorul – ICOANA DIN FAŢA NOASTRĂ ACUM. Avem nevoie de apa care curge de JOS în SUS – ne spune Părintele Iosif Trifa -, adică de lacrimile noastre de pocăinţă, de O HOTĂRÂRE CUTREMURĂTOARE DE A O RUPE CU PĂCATUL, care ne lămureşte despre importanţa vitală a SFINTEI TAINE A SPOVEDANIEI (care curăţă) şi a SFINTEI TAINE A EUHARISTIEI (care desăvârşeşte).
    Un ostaş adevărat al Domnului nu va privi niciodată cu superioritate către fratele creştin de lângă el. Aceasta pentru că el a înţeles cine este (cel dintâi dintre păcătoşi) de la SFINŢII ÎNAINTAŞI AI OASTEI DOMNULUI (Părintele Iosif TRIFA, fratele Ioan MARINI, fratele Traian DORZ), de la SFINŢII PĂRINŢI AI BISERICII ORTODOXE ŞI CEI AI NEAMULUI ROMÂNESC şi recunoaşte ce a făcut ( a trăit departe de Hristos şi de învăţătura Sa, cu toate că era îmbrăcat în Hristos de la Botez, până când în calea nebuniei sale a ieşit Răstignitul HRISTOS IISUS şi, astfel, S-A NĂSCUT DIN NOU, NAŞTERE ÎNTĂRITĂ PRINTR-UN LEGĂMÂNT CARE ÎNSEAMNĂ: DOAMNE, NICIODATĂ NU AM SĂ MAI UIT CE AI FĂCUT TU PE DEALUL GOLGOTEI, PRIN SFÂNTA CRUCE, PENTRU MINE ŞI OMENIREA ÎNTREAGĂ). Importanţa acestui legământ (pe care şi preacucernicia dumneavoastră l-aţi făcut, în momentul hirotoniei, în faţa Preasfinţitului Părinte Episcop – deci în faţa Arhiereului Suprem Iisus Hristos – promiţând că vă veţi nevoi să duceţi turma încredinţată spre păstorire, fără nicio pierdere, până în braţele PĂSTORULUI CEL MARE ) este vital, pentru că UITAREA reprezintă cea mai TERIBILĂ ARMĂ a diavolului ÎNDREPTATĂ ÎMPOTRIVA OMENIRII. UITĂM CĂ VOM MURI, UITĂM CĂ NU AVEM AICI CETATE STĂTĂTOARE, UITĂM CĂ TOT CE AVEM LE-AM IMPRUMUTAT ŞI NU NE APARŢIN. UITĂM, UITĂM, UITĂM…
    D

  6. De aceea, ORTODOXIE (OSTĂŞIE) şi LEGĂMÂNT înseamnă SCHIMBARE TOTALĂ A VIEŢII (şi toată viaţa noastră Lui Hristos-Dumnezeu să o dăm) ŞI HOTĂRÂRE NECLINTITĂ PENTRU HRISTOS IISUS.
    Cu fiască supunere,
    Rugaţi-vă pentru mine păcătosul.

  7. Preacucernice parinte Gabriel,

    Slavit sa fie Domnul!
    Omul este sortit de-a lungul vietii sa faca numeroase alegeri. Iar aceste hotarari se pecetluiesc cu legaminte: tacite (cel mai usor de lepadat), respectiv legaminte exprimate verbal sau in scris. Cum se naste omul este botezat si face legamant ca se leapada de lucrarea celui rau si ca se uneste cu Hristos. Apoi se inscrie la scoala si, prin cererile si exemenele de admitere, se leaga sa invete si sa faca cinste institutiei de invatamant. Cand se incrie in asociatiile studentesti va complecta o cerere de admitere, chiar si in ASCOR (Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi). Daca se angajeaza semneaza un contract prin care isi asuma obligatiile de a munci si de a avea un comportament adecvat. Daca doreste sa se faca preot, depune un juramant de credinta. Daca doreste sa intre in monahism se face tunderea si se depun cele trei voturi: de castitate, de saracie si de ascultare. De fiecare data cand se spovedeste face un legamant cu Hristos ca doreste sa se lepede de vechile obiceiuri, sa isi reinoiasca viata si sa incerce sa se asemene din ce in ce mai mult cu Domnul Iisus.

    Iata, am enumerat mai sus cateva legaminte perfect acceptate si aprobate de Biserica Ortodoxa, din care si noi facem parte. Oamenii le fac si totusi pentru aceasta nu sunt numiti nici schismatici, nici eretici si nici sectari.

    Despre ostasi spunea cineva ca sunt un fel de monahi intre mireni (mi se pare ca unul din episcopii nostrii a spus – aceasta afirmatie se gaseste in cartea Omoforuri). Frumoasa exprimare si cred eu ca este si relevelatoare legat de pozitia ostasilor in Biserica. Ei, la fel precum monahii deplini pun voturile monahale, la fel ostasii ce se vor pe deplin ostasi vor face legamant.

    Problema este ca ereticii atat de mult au marsat pe anumite termene, precum cel de pocainta si pocait, incat unii dintre noi facem alergie imediat ce le auzim sau le citim. Fratilor sa luam aminte: pocainta face si cel ce se spovedeste, cuvantul adunare este pomenit si in Sfanta Scriptura – traducerea sinodica, legamant si legaminte facem cu totii mai mult sau mai putin constient. Asadar sa nu ne lasam inselati si sa ne luptam unii cu altii, doar pentru ca Satan a fost smecher si s-a straduit sa rastalmaceasca si sa schimbe sensul unor cuvinte sfinte.

    Cat despre mantuirea altor crestini ortodocsi noi nu avem dreptul sa judecam. Cum ne vedem noi raportat la ei am sa va explic in continuare. Despre mantuire Cuviosul Paisie Aghioritul spunea monahilor: “…cine are trei lucruri: credinta dreapta in Dumnezeu, smerenie si fapte bune, se mantuieste oriunde. Cine n-are acestea, nicaieri nu se mantuieste.” Cu alte cuvinte nu toti monahii se mantuiesc si nici toti mirenii merg in iad. Asemenea, nu toti ostasii se mantuiesc si nici cei care nu fac parte din Oastea Domnului nu merg toti in iad.

    Cu drag si ibratisare frateasca,
    Ciprian

  8. Slavit sa fie Domnul ! Parinte Gabriel,sper ca sunteti cat de cat lamurit ce mai e si cu Oastea Domnului aceasta ! Comentariile au fost foarte bune , se mai pot spune multe dar acum eu nu spun nimic. Altadata .

    Slavit sa fie Domnul !

  9. Nicolae Cabasila vorbeşte de practica legămintelor în epoca primară. Sf Teofan Zăvorâtul scrie despre cotitura duhovnicească în viaţa omului, în care explică faptul că toţi avem nevoie de ea , chiar dacă nu am dezertat, pentru că la un moment dat trebuie să facem din credinţă binele care l-am făcut din îndemnul părinţilor sau din obişnuinţă. La Sf Marcu Ascetul găsim multe legături cu gândirea Pr Iosif Trifa.Sf Atanasie cel Mare vorbeşte de trei naşteri: din pântecele maicii, din apa Botezului şi din voinţa proprie. Oastea Domnului nu zice că numai ostaşii se mântuiesc, ci cheamă ca albina şi pe alţii la un fagure plin şi dulce, şi nu afirmă că ostaşi sunt doar cei din Oastea Domnului, dar să fim înţeleşi, cel ce nu caută cu dragoste şi râvnă mântuirea şi-a abandonat ostăşia.
    Şi Fratele Traian zice simplu: “Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi, însă n-am nici o dovadă dacă tu nu vrei să crezi!”

  10. Hristos a inviat !
    ,,Cine i-L alege alege pe Hristos de aici ,va fi cu El si in vesnicie “. un Sf. Parinte

    ,,Este un lucru frumos sa vorbesti de Dumnezeu ,dar este si mai mare lucru sa te dai Lui Dumnezeu .” Sf. Grigore de Nazianz
    ,,Cand omul se preda in totul lui Dumnezeu si nu mai umbla incoace si incolo,atunci Dumnezeu ii descopera Tainele Sale Sfinte”. Sf.Macarie cel Mare
    Omilii XXXIII -3 pg.80
    Prin Oastea Domnului ,Dumnezeu a vrut sa-i faca pe oameni sa aleaga, intre trairea credintei care duce la mantuire si lumea aceasta care numai pe Hristos nu-L cauta…
    Pentru a petrece vesnicia cu Hristos, trebuie sa ne hotaram de aici ca-I
    vom sluji. Altfel nu ne va cunoaste !
    ,,Nu puteti sluji la doi domni” asa ne spune Cuvantul lui Dumnezeu .
    ,,va vreau cu gelozie” spune Domnul Dumnezeu…
    Oastea Domnului este un voluntariat ,cine vrea intra in randurile ei face legamant ca ii va sluji Domnului .
    Toti sfintii Lui au facut asa, desi au fost neintelesi de lumea aceasta ,desi dreptarea era de partea lor…
    Noi ne luptam in felul acesta,altii altfel- nu spunem ca suntem cineva dar credem din toata inima ca Domnul care S-A JERTFIT pentru noi ne va ajuta sa ne mantuim.
    Slavit sa fie Domnul !

  11. Sunt ortodoxa dar am crescut în familie de pocăiți …am o întrebare referitoare la botez ..Am fost botezata ca toți pruncii ortodocși ..acum la maturitate vreau sa mărturisesc eu ca vreau aceasta religie… nu Ce au ales părinții mei pt mine există al doilea botez …Dacă aleg sa urmez Oastea Domnului mă botez din nou …Aici ma refer la discuția lui Nicodin cu Domnul Iisus …Va multumesc mult

  12. Livia, raspunsul la intrebarea ta se regaseste in articolul la care ai postat aceasa intebare. Recisteste cu grija si celelalte comentarii si vei afla raspunsul.

    Daca as incerca un raspuns aici, acela nu poate fi altul decat acela despre care ne vorbesc Sfintii Parinti ai bisericii noastre ortodoxe: “Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un botez» (Efes. IV, 5)… «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor», rosteste cel ce primeste Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul Credintei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naste trupeste decât o singură dată, tot asemenea nasterea sufletească nu poate fi decât una singură. Numai dacă a fost găsit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci acesta este botezat conditionat, dacă n-a fost botezat. Deci nici aici nu se săvârseste un al doilea botez.”

  13. Vă mulțumesc pentru răspunsul primit ..dar undeva în inima mea rămâne o nesiguranță cu privire la botez ,am înțeles că nașii mărturisesc pentru prunci ..la fel și nașa mea a mărturisit pentru mine ! Dar unde scrie în biblie ca altcineva trebuie sa mărturisească pt tine ? Am mai auzit varianta ca dacă copilul pățește ceva nu este mântuit ! Ore nu este el mântuit prin părinții lui . ? Mie una îmi pare rău și nu vreau sa renunț la religia mea … Biserica ar trebui ne învețe calea sigura spre mântuire sa facem o reînnoire a botezului ca vin sectanții peste noi și ne arata biblia ..și ne fac păgâni ,eu am fost făcută păgână și necrestina ..ca nu sunt botezata ,dumneavoastră părinte știți mai bine decât mine … la ce mă refer ..Va multumesc mult Doamne ajuta

  14. Draga Livia
    Ca sa fii impacata cu sufletul, iti pot spune, asa. Cu sau fara marturia nasilor, Hristos s-a jertfit pentru mantuirea fiecaruia si nimeni in lumea asta, nu are dreptul sa priveze un copil de Sfantul Botez.
    Asa cum spune si Sfanta Scriptura, nimeni nu poate intra in imparatia cerului daca nu are botezul, caci jertfa lui Iisus Hristos este in principal pentru iertarea pacatului stramosesc. In baia botezului, omul vechi moare iar pruncul iesit din Sfanta Baie a botezului are usile imparatiei cerului deschise, daca voieste sa se nevoiasca in aceasta viata sa se invredniceasca de asta.
    Ceea ce pierdem mergand la sectari (si aici includ totul afara de Biserica Ortodoxa, in cazul nostru Biserica Ortodoxa Romana) este pecetea darului Duhului Sfant, Duh care este alungat in momentul in care parasim Biserica lui Hristos.
    Deci, ceea ce trebuie sa ceri preotului este sa savarseasca din nou slujba de mirungere .
    Un alt sfat pe care cu dragoste il ofer este acesta (ca unul care am patit si eu multe si am mai invatat cate ceva de la cei cu dreapta socoteala) : stai departe de internet pana te vei intari duhovniceaste.
    Cauta-ti un duhovnic bun, unul care sa te poata intelege si sa stie sa te tamaduiasca, sa te indrume si sa te sprijine cand te clatini.
    Cauta cartile Sf.Ioan Gura de Aur, in special “Despre problemele vietii”, “Omilii la Matei”, talcuitea la Iov, sau mai usor, cartile parintelui Cleopa.
    Stai departe de orice organizatii din interiorul sau dinafara bisericii. uita-te putin la “Faptele Apostolilor” sau la epistole. O sa vezi ca inca de la inceput au existat asemea initiative in cadrul bisericii, dar ele au fost prompt si ferm condamnate de catre Sfintii Apostoli. Biserica nu a avut si nu are nevoie de asa ceva. Si dupa cum vezi, de-a lungul timpului acestea au aparut si au disparut, neavand binecuvantarea Duhului Sfant, ci doar dorinta anumitor oameni de a iesi cumva in evidenta in fata lumii (bazate deci pe pacatul mandriei)
    Ce iti spun aici este menit sa te intareasca si sa te ajute sa iti gasesti drumul tau. Un ortodox nu are nevoie decat de mila Lui Dumnezeu, pe care o gaseste din plin in Biserica Sa Ortodoxa in care de doua milenii, Iisus Hristos se aduce ca jertfa pentru mantuirea noastra. De asemenea, vreu sa it mai impartasesc un lucru. Nu te lasa nici o data angrenata in a judeca vre-un preot (eu nu am pasit la aceasta taina pentru ca nu ma socotesc vrednic). Oricum ar fi el, atunci cand slujeste, asemenea doctorului care la operatie e imbracat in halat curat, la fel si preotul este sfintit si curat cand savarseste sfintele taine . Si la urma, cum spunea Parintele profesor de Noul Testament cand il intrebam cum putm sa le dovedim sectarilor ca Biserica Ortodoxa este Biserica lui Hristos, “mai fiilor,de 2000 de ani is atatia popi care au incercat sa strice Biserica Ortodoxa da n-au putut, pentru ca sa ne dam seama ca cel care o tine e Hristos si Biserica Ortodoxa e mireasa lui in veac”
    Bunul Dumnezeu sa te miluiasca si sa te impinga in rai

Lasa un comentariu Sterge

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!