Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home DESPRE ÎNŞELARE ( I )

DESPRE ÎNŞELARE ( I )

DESPRE ÎNŞELARE ( I )

 

364. Nu trebuie să-ţi fie teamă de înşelare. Aceasta năpădeşte peste cei ce se mândresc, care încep să cugete în sinea lor că îndată ce le-a pătruns căldura în inimă au şi ajuns la capătul desăvârşirii. Pe când aceasta e numai începutul, care nici el nu este temeinic. Fiindcă atât căldura cât şi împăcarea inimii pot fi şi fireşti, un rod al concentrării atenţiei. Trebuie însă să ne ostenim mereu, să aşteptăm mereu, până când ceea ce este firesc va fi înlocuit cu ceea ce vine din dar. În orice caz, mai bine decât orice, este să nu socotim niciodată că am atins ceva, ci întotdeauna să ne vedem săraci, goi, orbi şi netrebnici.
365. Săvârşirea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus apare odată cu Grigorie Sinaitul în veacul al XIII-lea şi în cele după acela. Până atunci n-a fost vorba. şi atunci să judecăm, dacă este cazul să tipărim ceva în acest sens ? De altminteri, îţi spun de mai înainte, că mi-a venit şi mie ideea aceasta, să dau drumul acelor articole, în care se spune despre toate acestea şi să termin culegerea cu Simeon Teologul. Ca să facem rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne deprindem cu toţii ca s-o facem, este un lucru bun. Prin mănăstiri, acest lucru se cere ca o datorie : Dacă această lucrare ar fi fost primejdioasă ar mai fi impusă ? Primejdioasă este săvârşirea aceea nemeşteşugită, care s-a născocit şi s-a adăugat în această rugăciune. Ea îi aruncă pe unii în înşelarea închipuirilor, iar pe unii, e ciudat s-o spui, într-o neîncetată stare de poftă trupească. De aceea, nu trebuie să dăm asemenea sfat şi să-i oprim pe acei ce săvârşesc în acest chip. Pe câtă vreme, ca să chemăm numele cel prea dulce al Domnului în simplitatea inimii, trebuie să-i sfătuim pe toţi să facă aşa şi pe toţi înclinăm spre această lucrare.
366. Dar dacă cineva, care nu are rugăciunea, se sileşte pe sine însuşi spre rugăciune, ca să primească anume rugăciunea harică, iar spre smerita cugetare, spre dragoste şi spre paza celorlalte porunci ale Domnului nu se străduieşte, atunci la cererea lui i se dă rugăciunea harică, şi ea uneori chiar îl umple de odihnă şi veselie, dar cu obiceiurile el se aseamănă aceluiaşi om cu care a fost asemenea şi mai înainte. Fiindcă el n-are blândeţe, pentru că n-a căutat-o cu osteneală şi nu s-a pregătit să fie blând; nu are smerită cugetare, pentru că n-a cerut-o şi nu s-a străduit s-o dobândească; nu are dragoste pentru toţi oamenii, pentru că n-a avut grijă de ea şi n-a căutat-o cu stăruinţă în cererile rugăciunilor sale. Fiecare din cei ce se nevoiesc şi se silesc chiar împotriva dorinţelor inimii, spre rugăciune, trebuie să se străduiască în aceeaşi măsură şi spre dragoste şi blândeţe şi spre toată răbdarea şi spre mărinimia sufletului său, şi, după cum este scris, acestea cu bucurie, şi în acelaşi chip să se silească spre micire, în înţelesul ca să se socotească cel mai rău şi mai mic dintre toţi, să nu vorbească despre cele ce nu sunt de folos, ci să înveţe pururea din cuvintele Domnului şi ele să le rostească cu gura şi cu inima. Mai trebuie să se străduiască şi să nu se aprindă de mânie, după cum s-a zis : “orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate” (Efes. 4, 31). Pentru că în felul acesta Domnul, văzând bunăvoinţa omului, să-i dea fără osteneală şi cu înlesnire să săvârşească tot ceea ce mai înainte abia putea să păstreze prin mare silinţă, din pricina păcatului care dăinuieşte într-însul. şi toate aceste începuturi de fapte bune se vor preface pentru el într-un fel de natură proprie, pentru că în cele din urmă vine către el Domnul şi petrece într-însul şi împlineşte fără îndoială într-însul poruncile sale fără vreo osteneală umplându-l de roade duhovniceşti.
367. Dacă smerita cugetare şi dragostea, simplitatea şi bunătatea nu vor fi strâns unite cu rugăciunea, atunci însăşi rugăciunea, sau mai bine-zis, această faţă falsă a rugăciunii, nu poate aduce decât foarte puţin folos. şi aceasta o spunem nu numai de rugăciune, dar şi despre orice nevoinţă şi osteneală, despre fericire sau post, sau priveghere, sau cântare de psalmi, sau slujire, sau despre orice fel de lucrare, pe care o săvârşim pentru virtute. Dacă nu vom vedea în noi roadele iubirii, păcii, bucuriei, blândeţei şi încă vom adăuga, ale smeritei cugetări, ale simplităţii, ale sincerităţii, ale credinţei, atâta cât trebuie, ale mărinimiei sufleteşti, ale iubirii de prietenie atunci noi ne-am ostenit fără folos, pentru că de aceea ne ostenim ca să ne folosim de roade; dar când în noi nu se arată roadele iubirii, atunci fără îndoială lucrarea este zadarnică. Din care pricină astfel de oameni nu se deosebesc cu nimic de cele cinci fecioare nebune care, pentru că încă din viaţa de aici n-au avut în inimă untdelemnul duhovnicesc, adică lucrarea de împlinire duhovnicească în faptele bune înşirate mai sus, sunt numite nebune, şi într-un chip jalnic sunt lăsate pe dinafară de împărăteasca odaie de nuntă, nefolosindu-se prin nimic de nevoinţa fecioriei. Dar precum în lucrarea unei vii se pune toată grija şi toată osteneala în nădejdea roadelor şi, dacă nu sunt roade, lucrarea se dovedeşte zadarnică, tot astfel dacă nu vom vedea în noi, după lucrarea Duhului, roadele iubirii, păcii, bucuriei, tuturor celorlalte numărate de Apostol (Gal. 3, 22) şi nu le vom putea recunoaşte în noi cu toată gândirea şi după un cuvânt duhovnicesc, atunci se vor dovedi de prisos nevoinţa fecioriei, rugăciunile, cântările de psalmi, postul şi privegherea. Toate aceste osteneli şi nevoinţa sufletească şi trupească trebuie să se săvârşească, cum am spus noi, în nădejdea dobândirii roadelor duhovniceşti; iar roada adusă de fapte bune, este bucurie duhovnicească plină de mulţumire nestricăcioasă, pricinuită în chip negrăit de Duhul, în inimile celor credincioşi şi smeriţi. Din care pricină ostenelile şi nevoinţele trebuie să fie socotite cum sunt într-adevăr, drept osteneli şi nevoinţe, iar roadele drept roade. Dar dacă cineva din pricina unei conştiinţe sărace, îşi va socoti lucrarea şi nevoinţa drept roade ale Duhului, atunci se dovedeşte că el se înşală în chip vădit, înşelându-se pe sine însuşi, iar printr-o asemenea părere se lipseşte de roadele mari ale Duhului.
368. Adevăratul început al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile, care face loc bucuriei şi mângâierii în inimă, printr-o iubire neclătinată şi care întăreşte inima printr-o adeverire neîndoioasă. Tot ce pătrunde în suflet, spun Părinţii, fie că vine prin simţire, sau în chip duhovnicesc, dacă inima se îndoieşte de el, neprimindu-l nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de vrăjmaşul. Când de asemenea vei vedea că mintea îţi este trasă în afară sau în sus, de o oarecare putere nevăzută, nu-i da crezare şi nu-i îngădui să fie trasă, ci sileşte-o îndată spre lucrarea ei. Ce este de la Dumnezeu vine de la sine, spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când nici nu bănuieşti. Cu toate că vrăjmaşul încearcă să înfăţişeze ceva duhovnicesc înlăuntrul coapselor, în chip nălucitor, punând în faţă una în locul alteia, în locul căldurii aducând o ardere fără rânduială, în locul veseliei trezind o bucurie dobitocească şi o dulceaţă umedă şi cu toate că izbuteşte să se acopere în dosul acestor înşelări faţă de cei neîncercaţi, totuşi timpul, experienţa şi simţirea, de obicei îl dezvăluie tuturor celor cărora le sunt ştiute cursele lui cele rele. “Gustul deosebeşte mâncarea”, spune Scriptura. Tot astfel, gustul duhovnicesc arată totul lămurit, cum este în realitate fără să cadă pradă înşelării.
369. Iată care este lupta gândurilor ! Dumneata ai auzit anumite cuvântări deşarte : ele ţi s-au întipărit în memorie. Vrăjmaşul ia aceste întipăriri ale memoriei şi din ele urzeşte o plasă în faţa ochilor minţii ca să-ţi încurce mintea într-însa. În asemenea cazuri, tu coboară-te în inimă, întorcându-ţi ochii de la acele desfăşurări nălucitoare ale vrăjmaşului şi cheamă-l acolo pe Domnul.
370. Pentru ca să propăşeşti în rugăciune şi să scapi de înţelegere, este de trebuinţă lepădarea de sine, care te învaţă să nu cauţi în rugăciune nimic altceva decât luarea aminte. Atunci nevoinţa rugăciunii se va simplifica şi se va uşura; se vor uşura şi ispitele, care totuşi întovărăşesc întotdeauna nevoinţa. Dar dacă cineva caută să descopere în sine, mai înainte de vreme, vreo lucrare a rugăciunii inimii, “unul ca acela – spune Prea Cuviosul Nil Sorschi, în acelaşi glas şi cu alţi Sfinţi Părinţi – este lăsat în voia ispitelor grele, mai presus de puteri, celor din partea demonilor”. O asemenea lucrare are la temelie totdeauna o înălţare a minţii şi o preamărire de sine, care a luat înfăţişarea de osârdie, de râvnă.
371. Unii susţin cu tărie că din exerciţiul ce se face în legătură cu rugăciunea lui Iisus, totdeauna sau aproape totdeauna urmează înşelarea şi ei opresc cu multă putere îndeletnicirea cu această rugăciune. Cine îşi însuşeşte un asemenea gând şi o asemenea oprelişte, săvârşeşte o mare hulă împotriva lui Dumnezeu, în care e cuprinsă o înşelare vrednică de multă milă. Domnul nostru Iisus Hristos este unicul nostru izvor de mântuire, este unicul mijloc pentru mântuirea noastră; numele Lui omenesc a împrumutat din dumnezeirea Lui o putere nemărginită, atotsfântă pentru a ne mântui; cum deci această putere, care lucrează spre mântuire, această, unică putere care ne dă mântuirea se poate strica în sine şi poate lucra spre pierzare ? Aşa ceva este fără înţeles ! Este o amară absurditate, hulitoare de Dumnezeu şi pierzătoare de suflet ! Cei ce şi-au însuşit un asemenea chip al gândurilor, tocmai ei se află în înşelarea drăcească, înşelaţi de raţiunea cea cu nume mincinos, care purcede de la satan. Cercetează toate scrierile sfinte şi vei vedea că peste tot este preamărit şi proslăvit numele Domnului, este înălţată puterea Lui, care este mântuitoare pentru oameni. Cercetează scrierile Sfinţilor Părinţi şi vei vedea că toţi fără o abatere, sfătuiesc şi ne poruncesc să ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus; o numesc armă, decât care alta mai puternică nu este în cer, nici pe pământ; o numesc că este dată de Dumnezeu, că este o moştenire, care nu se mai ia înapoi, un testament al Celui ce este şi Dumnezeu şi om; un testament definitiv şi mai mult decât toate, că este o mângâiere plină de iubire şi plină de dulceaţă, un zălog vrednic de crezare. În sfârşit, întoarce-te către Biserica drept slăvitoare a Răsăritului, care este după lege, şi vei vedea că ea a rânduit pentru toţi fiii ei neştiutori de carte – atât pentru călugări cât şi pentru mireni – ca să înlocuiască psalmodia şi rugăciunea cea glăsuită, ce se citeşte în pravila de chilie, prin rugăciunea lui Iisus. şi atunci, faţă de mărturisirile Sf. Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, în faţa legiuirilor Bisericii cea a toată lumea, privitoare la rugăciunea lui Iisus, ce mai poate însemna învăţătura unor orbi ce grăiesc împotrivă, ce se proslăvesc şi sunt proslăviţi de alţi orbi asemenea lor ?
372. Nebunia se poate pricinui prin rugăciunea lui Iisus numai atunci, când săvârşind această rugăciune, nu ne-am lepădat de unele pofte şi năravuri decăzute, pe care conştiinţa le osândeşte. În acest timp, înlăuntru se petrece o dezbinare adâncă, care alungă orice din inimă. De aici mintea se poate zdruncina, iar priceperea se poate învălmăşi şi încurca deplin. Cuvântul dumitale, la început, vorbeşte despre un mic foc. Ce este aceasta ? Când va da Dumnezeu, atunci îl vei şi înţelege. Atâta timp cât încă n-ai gustat din dulceaţa mierii, nu poţi cunoaşte ce este această dulceaţă. Tot astfel este şi aici ! ţi se va descoperi printr-o necurmată trăire în faţa lui Dumnezeu.
373. Se zice că rugăciunea minţii te va mântui, dar rugăciunea minţii ea însăşi are o mare nevoie de un povăţuitor, atâta vreme cât ea este în stadiul de lucrătoare sau ostenitoare. Tocmai în această vreme se săvârşeşte rugăciunea lui Iisus fără o mână iscusită care s-o conducă, iar cei mai mulţi se şi abat din cale.
374. Dar înşelarea, văzută de mulţi în urmările ei vădite, trebuie să fie cunoscută, ajunsă chiar în rădăcina ei; în gândul cel mincinos, care slujeşte drept tocmai temei al tuturor rătăcirilor cu privire la stările sufleteşti cele pline de neajunsuri. În gândul cel mincinos al minţii stă de mai înainte întregul trup al înşelăciunii, aşa cum într-un grăunte se află planta, care trebuie să crească din el, după ce va fi sădită în pământ.
375. Cel ce păstrează mereu plânsul cel zdrobit, la rugăciune, are o mare armă împotriva vrăjmaşilor, care-l fereşte să cadă în părerea de sine cea care i-ar veni din pricina bucuriei dată prin rugăciune. Cel ce va păstra această, “bucurie – tristeţe”, va scăpa de orice rău. Rugăciunea adevărată, neînşelătoare este aceia în care căldura, împreună cu rugăciunea lui Iisus, introduce un foc înlăuntrul inimii noastre şi arde patimile ca pe nişte spini. Ea, prin veselia şi pacea ei, luminează sufletul şi nu vine din partea dreaptă sau din partea stângă; nici chiar din cele de sus, ci se înfăţişează de-a dreptul din inimă, ca un izvor de apă, din Duhul cel dătător de viaţă. Aceasta s-o iubeşti şi s-o râvneşti şi ca s-o aduni în inima ta, păstrează-ţi mintea întotdeauna fără închipuiri. Cu ea să nu-ţi fie frică de nimic, căci Acela, Care a spus : “Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”, El însuşi e cu noi. Cel ce rânduindu-se astfel, trăieşte drept şi fără prihană, e străin de dorinţa de a fi pe placul oamenilor, şi de îngâmfare, acela va sta şi nu va suferi nici o vătămare, chiar de s-ar ridica împotriva lui tot legheonul de draci, şi ar aduce asupra lui ispite fără număr.
376. Ei, cei ce râvnesc o viaţă duhovnicească, scrie Speranschi, încep cu “Doamne miluieşte”, dar şi la aceştia ca şi la noi, râvna repede se curmă. Focul, odată însă aprins, arde singur şi nimeni nu ştie cu ce se hrăneşte acolo. Tocmai aici e taina. Găseşti din nou pe “Doamne miluieşte” în gândurile tale, doar în clipa când te vei întoarce iar în sinea ta. Cuvintele acestei rugăciuni sunt : “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Focul despre care s-a amintit nu se aprinde cu uşurinţă, ci după osteneli vădite, când se va aprinde căldura în inimă care mereu se întăreşte şi se înflăcărează în vremea rugăciunii mintale. O rugăciune adâncită către Dumnezeu, trezeşte căldura. Părinţii cei încercaţi deosebesc răspicat : o căldură trupească, simplă, ce vine în urma concentrării puterilor către inimă, prin luarea aminte şi încordare şi o căldură trupească, desfrânată, care uneori este altoită şi întreţinută de vrăjmaş, precum şi o căldură duhovnicească, trează şi curată. Aceasta, şi ea este de două feluri : firească, în urma unirii minţii cu inima, şi harică. Experienţa ne învaţă să le deosebim pe fiecare dintre ele. Această căldură duhovnicească e plină de dulceaţă şi este de dorit să fie întreţinută, atât pentru însăşi dulceaţa aceasta, cât şi pentru că ea comunică o bună stare, o bună rânduială tuturor celor lăuntrice. Dar cel ce se străduieşte anume să întreţină şi să întărească această căldură numai pentru acea dulceaţă, acela va creşte în sine însuşi o duhovnicească iubire de plăceri. De aceea, cei treji se încordează, trecând cu vederea această dulceaţă ca să se statornicească numai în ceea ce este în sine, starea noastră înaintea lui Dumnezeu, cu o deplină credincioşie, ca şi cum s-ar aşeza în mâinile Lui; iar cât despre dulceaţă, care iese din căldură, nu se sprijină pe ea, şi nu-şi ţintuiesc atenţia asupra ei. Se poate însă întâmpla ca tu să te lipseşti de ea cu toată luarea aminte, şi, odihnindu-te într-însa, ca într-o caldă linişte sau îmbrăcăminte, s-o întreţii numai pe ea, fără să-ţi ţintuieşti gândurile mai sus. Misticii n-au mers mai departe; la ei tocmai această stare e socotită înaltă; aici este desăvârşită lipsa de înţelegere, scufundată în nu ştiu ce vid. Aceasta este starea de contemplare a misticilor.
377. Nu te înşela cu dulceţurile lăuntrice, fără cruce, ele sunt lipsite de temei şi sunt primejdioase. Socoteşte pe tot omul mai bun decât tine. Fără acest gând, dacă cineva ar face minuni, este departe de Dumnezeu.
378. Mă întrebi pentru ce se întâmplă înşelarea în vremea când săvârşeşte cineva rugăciunea lui Iisus ? Ea se întâmplă nu din pricina ei, ci din felul cum se săvârşeşte, tocmai din pricina felului despre care se scrie în Filocalie. Acel fel trebuieşte îndeplinit numai împreună cu îndrumător, care cunoaşte această lucrare, şi studiat în faţa ochilor lui. Dar cine se va apuca singur de această lucrare, călăuzit numai de simpla ei descriere, acela nu poate ocoli înşelarea. Acolo este descrisă numai singura trăsătură din afara lucrării, dar ceea ce este de adăugat de stareţ, care vede ceea ce este de trebuinţă pentru îndeplinirea rânduielii lăuntrice, asta nu se află acolo. Cel ce trece printr-o asemenea lucrare fără un povăţuitor, care să fie de faţă, rămâne în chip firesc numai lucrarea din afară, îndeplinind cu străşnicie ceea ce i se porunceşte referitor la poziţia trupului, la respiraţie şi la privirea în inimă. şi cum acest fel de metode pot duce în chip firesc până la un anumit punct, către concentrarea atenţiei şi către căldură, atunci acela neavând un povăţuitor, care să-i spună cu o dreaptă hotărâre cât preţ are schimbarea ce se petrece într-însul, ajunge la gândul că a aflat ceea ce a căutat, cu alte cuvinte că l-a luminat darul, în timp ce el nu este; şi începe să-şi închipuie că el are darul, neavându-l. Tocmai aceasta este înşelarea, care mai târziu va schimba tot cursul următor al vieţii lăuntrice. Iată pentru ce vedem astăzi, că stareţii sfătuiesc să nu te apuci deloc de asemenea metode din pricina primejdiilor pe care le scot în cale. Prin ele înşile nu pot da nimic în legătură cu darul, fiindcă darul nu se leagă prin nimic din cele din afară, ci se pogoară numai asupra rânduielii lăuntrice. O rânduială lăuntrică cuviincioasă va atrage şi fără ele lucrarea darului. Această rânduială este ca în timpul rugăciunii lui Iisus, să trăieşti în prezenţa lui Iisus, să încălzeşti simţăminte de evlavie şi frica lui Dumnezeu, să nu-ţi faci nici o îngăduinţă, să asculţi totdeauna şi în toate de conştiinţa ta şi să o păzeşti nepătată şi paşnică şi să o predai întreagă viaţă – şi cea lăuntrică şi cea din afară – în mâinile Domnului. Din aceste stihii duhovniceşti, darul lui Dumnezeu venind la vremea sa, topindu-se într-o singură putere, aprinde focul duhovnicesc al prezenţei darului în inimă. Pe această cale, e greu să cazi în vreo părere. Dar chiar şi aşa e mai bine să ai un povăţuitor, care să fie de faţă şi să audă glasul. Fiindcă aceşti doi descoperă ceea ce este înlăuntru.

va urma

Sbornicul. Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Editura: Renasterea

 

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!