Fiecare dintre noi – şi mă refer aici la cei pentru care credinţa este una din coordonatele majore ale existenţei, coordonata verticală ce ne direcţionează spre cer – ne dorim ca-n veşnicie să fim cu Domnul Hristos în Împărăţia Sa şi, desigur, să fie împreună cu noi toţi cei apropiaţi şi dragi nouă, toţi aceia pe care îi purtăm în suflet şi în gând. Apoi, adâncindu-ne în rugăciune, treptat simţim că sufletul nostru se deschide spre generozitate şi ne dorim ca toţi oamenii să fie în Rai, să ajungă la cunoaşterea Adevărului şi la Viaţa cea adevărată şi într-un astfel de elan ne rugăm (şi dea Domnul să fie cât mai des!) pentru întreaga lume. Dar aceste momente binecuvântate sunt înghiţite în rutina zilnică şi ne trezim că aruncăm priviri mustrătoare, vorbe care rănesc, gesturi de mânie, iar lumea, pe care aproape că avusesem certitudinea că o iubim, ne devine de nesuferit, plină de indivizi josnici şi bădărani, lipsiţi de respect, de credinţă, de bun-simţ… şi ne umplem de amărăciune şi resentiment, îi ocolim pe cei care ne jenează cu comportamentul lor, ne construim cercul nostru de prieteni cu care suntem în armonie. Dar, pe măsură ce timpul trece, şi în micul nostru cerc apar disensiuni, se evidenţiază egoismul şi cercul îşi restrânge diametrul treptat-treptat, până rămânem singuri sau aproape singuri.
O frumoasă pildă spunea aşa: Un tânăr, după o viaţă scurtă, dar virtuoasă – însă în care nu prea avusese prieteni, el fusese corect cu toată lumea, dar mereu distant în relaţiile cu ceilalţi –, ajunge la porţile Raiului. Acolo îl întâmpină Sfântul Petru. Acesta îl cercetează cu o privire întrebătoare, pentru ca, în final, să-i spună: „Tinere, văd într-adevăr că nu ai făcut multe păcate şi nedreptăţi în viaţa ta, dar totuşi nu pot să îţi deschid poarta Raiului pentru că, dragul meu, aici nimeni nu poate să ajungă singur”. Şi tânărul revine la existenţa sa de mai înainte, străduindu-se să îi cuprindă în inima sa pe toţi cei pe care îi întâlnea în viaţă, pentru ca atunci când va ajunge din nou în faţa porţii Raiului să nu fie singur, ci în inima sa să fie cuprinşi toţi oamenii pe care vreodată îi va fi întâlnit pe pământ. Cu siguranţă că nu i-au ieşit în cale doar oameni virtuoşi şi cumsecade. Căci vrăjmaşul cel de obşte îi va fi adus mulţi semeni de-ai săi greu de răbdat, care îi vor fi făcut nedreptăţi, dar el ştia că fără ei, fără să le facă loc în inima lui, nu va putea să intre în Împărăţie.
Observăm că azi, mai mult ca în vremurile trecute, individualismul, egoismul ne ţin încarceraţi, ne construiesc imense ziduri ce ne despart unii de alţii. De la marile evenimente sociale şi până la măruntele probleme casnice, toate devin motive de discordie, separare, ură, încrâncenare şi sufletul nostru devine tot mai strâmt şi mai sărac.
Viaţa noastră trecătoare, cu toate micile ei evenimente, cu grijile zilnice şi cu rarele-i bucurii, este un crâmpei de veşnicie şi există riscul să o privim doar din perspectiva eronată a imediatului şi a sentimentelor pe care ni le declanşează, dar ea e cu mult mai mult decât atât – e marele nostru examen de admitere la Cina Fiului de Împărat. Acum, cu fiecare clipă, ne ţesem haina cea de nuntă ca să ne facem vrednici de Marea Întâlnire; dar până acolo mai avem de parcurs banalele şi efemerele noastre întâlniri din cotidian, pe care le putem fie rata, fie fructifica. Pregătirea pentru Marea Întâlnire presupune ca fiecare întâlnire să devină împlinire.
Să încercăm să nu uităm că fiecare intersectare, oricât de banală în aparenţă, cu un semen al nostru e o întâlnire cu Dumnezeu. E greu să Îl vezi pe Dumnezeu în spatele unui individ impertinent care mai e şi agresiv pe deasupra, şi totuşi, paradoxal, Dumnezeu este acolo; impertinenţa şi agresivitatea sunt plasturi pe care omul acela şi i-a pus peste răni. Da, dragii mei, toţi cei care rănesc cu vorbele şi comportamentul lor sunt ei înşişi plini de răni şi nu s-au dus la Doctor, au crezut că se vor vindeca singuri şi nu fac decât să se rănească mai tare. Dar noi, care-L cunoaştem pe Doctor, care de-atâtea ori am fost vindecaţi de El, oare nu tocmai de aceea ne-am întâlnit cu aceşti bolnavi? Nu putem să îi luăm pe umeri, asemeni bunului samarinean, şi să îi ducem la Doctor? Nu e oare o treaptă spre mântuire pe care riscăm să nu o urcăm dacă îi vom ocoli, dacă nu îi vom primi în inima noastră? Cu ce să ne ţesem veşmântul de nuntaşi, dacă nu cu hainele zdrenţuite ale celui căzut între tâlhari?
Fie ca Domnul Hristos, Care ne iubeşte pe toţi necondiţionat cu o iubire absolută, să ne deschidă ochii sufletului şi în fiecare semen să Îl vedem pe El şi să înţelegem ce aşteaptă de la noi, El, eternul cerşetor de la poarta inimilor noastre.
Protos. Atanasie PALEU
din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXVIII, nr. 8 (1088) 13-19 FEBRUARIE 2017
