Cuvântul 4 / Pentru frica de Dumnezeu […]
De se va întâmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcând şi lăsându-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: Iartă-mă, frate, precum văd nu umblăm cu buna rânduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii că fratele are evlavie, bătrânului său sau egumenului, ca după greşeală să-l îndrepteze. Însă, cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – să faci aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osândeşti. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului tău 1 de vei spune o greşeală a fratelui, însă nu cu gând de îndreptare, ci cu defăimare şi înfruntare, mozavirie faci şi este păcat. […] De aceea învăţaţi-vă şi voi, iubiţilor, să purtaţi greutatea unul altuia, învăţaţi-vă să vă ruşinaţi unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească, ca să nu-şi piardă osteneala şi folosul, avându-şi inima tulburată şi neînstare a suferi puţină ispită. […]
Cuvântul 5 / Nu trebuie a se încrede cineva în înţelepciunea sa […]
Mântuirea se săvârşeşte cu mult sfat. Nu zice să se sfătuiască cu mulţi, ci că la toate lucrurile se cade să se sfătuiască. Însă de la început se ia sfat de la cel în care are credinţă şi încredere. Să nu spună numai unele, iar pe altele să le tăinuiască, ci pe toate să le mărturisească şi pentru toate să se sfătuiască. Unora ca acestora mântuirea se săvârşeşte întru mare sfat. De nu vă va spune cineva toate gândurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea şi strâmba sa alcătuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsă, vreun dreptar de viaţă de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl strică desăvârşit. Căci diavolul, când vede pe cineva că de sine nu voieşte să păcătuiască, nici nu are pornire firească să creadă că face vreun rău, ca la acea pornire să adauge şi el îndemn spre păcat, nici el nu-l supără sau sileşte către cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adică, du-te de curveşte, nici mergi de fură, dacă pricepe că omul nu vrea şi nu primeşte să le facă; că nu-şi bate capul diavolul să ne îndemne spre cele ce nu vrem. Dar dacă află vreo voie de a noastră, înclinată spre păcat sau vreo rânduială de sine întru noi, cu acestea ne strică, găsind cale uşoară. De aceea se zice: Vicleanul atunci face rău, când se va alcătui cu îndreptarea noastră. Diavolul este viclean şi atunci face rău când se uneşte cu îndreptarea noastră; fiindcă atunci sporeşte mai mult, atunci mai rău strică, atunci lucrează cu mai multă prisosire. Fiindcă de suntem stăpâniţi de voia noastră şi urmăm îndreptărilor noastre, şi răul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun.
[…] Diavolul urăşte glasul sfătuirii. Nu numai sfatul îl urăşte, dar nici însuşi glasul sfătuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrăjmaşul de păzeşti sau nu ceea ce ai auzit, urăşte însăşi întrebarea ce o faci pentru folosul tău. De ce oare nu suferă nici sunetul întrebării? Fiindcă ştie că prin întrebare şi prin cercetare se vădesc meşteşugirile lui; de aceea se întristează mai mult decât orice când i se descoperă vicleniile, pentru că nu mai poate să înşele după cum pofteşte, fiindcă cu întrebarea se îndreptează sufletul. Mărturisindu-ţi adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bună; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; altă dată: acum e vreme potrivită. Iar diavolul nu găseşte vreme să te strice sau să te prindă în cursă, căci te vede pururea povăţuit de altul, fiind din toate părţile întărit. Aşa se săvârşeşte, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe cât de mult vicleanul nu voieşte şi urăşte sfatul, pentru că pofteşte să facă rău, pe atât se bucură de cei ce n-au povăţuire. Pentru ce? Pentru că asemenea frunzelor cad.
[…] Poate va zice cineva că, de nu va avea pe cine să întrebe ce să facă? Adevărul vă zic: de va vrea cineva din toată inima să facă voia lui Dumnezeu nu-l va părăsi Dumnezeu, ci pururea îl va povăţui după vrerea sa. Iar de nu va vrea să facă voia lui Dumnezeu, iar vă zic adevărul, că şi la prooroc de va merge, după inima lui cea răzvrătită va primi răspuns de la prooroc, precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc grăind, eu am rătăcit pe proorocul, zice Domnul. […]
va urma
BIBLIOGRAFIE: Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997
