Cuvântul 7 / Trebuie să ne defăimăm pe noi înşine […]
Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decât pentru că nu ne defăimăm pe noi înşine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuieşte toată tulburarea şi scârba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; când auzim pe toţi sfinţii grăind cu un glas că nu este alt drum decât acesta şi vedem că nimeni n-a putut să-şi afle odihna pe-altă cale, cum noi, nedefăimându-ne şi socotind că mergem bine, nădăjduim repaos? În adevăr vă zic că, de ar face cineva mii de bunătăţi şi nu va ţine drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scârbească pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cel ce se defaimă pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit, precum a zis şi avva Pimen: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i sar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură”. Oare este altceva mai fără de grijă decât aceasta? Poate va să zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, când mă mâhneşte vreun frate, dacă cercetându-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta”. Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat şi că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori şi cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări sau poate că a întristat pe alt frate şi i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut şi nu i s-a întâmplat atunci scârbă, se cuvenea a fi gata a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, totdeauna se găseşte vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că suntem liniştiţi şi că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat şi aşa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicând că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aş fi smintit. Şi aceasta este 3 mare înşelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvântul a sădit patima în inima noastră? Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decât că a dezgolit patima noastră ce o avem în suflet şi putem să ne folosim, de vom vrea, din acest cuvânt. Putem să ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gând liniştit. Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înşine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuţiciune, din care, dând cineva cu o pietricică şi spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este şi cel ce se îndreptăţeşte şi zice: eu şedeam cu pace şi cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. […] Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem că mare folos şi neclătită odihnă ne pricinuieşte defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind că nimic nu se clinteşte fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: cum pot să nu mă scârbesc, când am trebuinţă de ceva şi cerând nu mi se dă? Cu adevărat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice că Ziditorul meu ştie mai bine ce-mi este de folos şi poate darul să-mi fie drept împlinirea cererii mele. […] Pentru aceea, întru toate şi pentru toate să avem ochii noştri sus, şi de pătimim ori bine ori rău, să mulţumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplă şi pururea să ne defăimăm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, să zicem ca părinţii noştri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre. Că orice vom pătimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim. Fiindcă sfinţii, deşi se ispiteau de vrăjmaşi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel sfânt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora sau pentru ca să li se adauge cununile şi răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi, ticăloşii, care în toate zilele păcătuim şi urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva decât că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinţii şi umblăm pe drum strâmt şi rătăcit, defăimând pe vecin, iar nu pe noi înşine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui său la orice lucru şi însărcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi se trândăveşte şi nu păzeşte măcar o poruncă, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.
Să luăm aminte, fraţilor, ca să nu ne înşelăm să osândim pe alţii, pentru că foarte rea deprindere se face. Şi de multe ori, fiind întunecaţi cu totul şi fără de nici o faptă bună (măcar cât de mică) ba şi obişnuiţi cu păcate grozave şi legaţi de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua şi noaptea să plângem cu amar şi să ne tânguim cu toată smerenia crezând întru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decât noi şi mai întinat, şedem şi iscodim vorbele şi faptele şi mişcările altora, cărora nu suntem vrednici nici curelele încălţămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvântul. Şi, măcar că ştim că aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru că nu fac cutare lucru aşa şi pentru că nu săvârşesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvârşiţi. Şi zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie şi altele, dar este făţarnic ori iubitor de argint ori înşelător. Şi mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că, neavând noi nici o faptă bună din cele care mărturisim că au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc ca şi cum noi am fi desăvârşiţi. De voim să ne folosim, fraţilor, pe noi să ne osândim, pe noi să ne defăimăm şi de orice pe noi să ne socotim vinovaţi şi greşiţi, iar nu pe fratele nostru.
Odinioară au venit la mine doi fraţi scârbiţi unul asupra altuia. Cel mai mare zicea despre cel mai mic că îi poruncesc câte ceva şi se mâhneşte şi mă întristez şi eu, aducându-mi aminte de cuvântul părinţilor că de ar avea credinţă ar primi cuvântul cu bucurie. Iar cel mai mic zicea: iartă-mă, părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă şi socotesc că de aceea nu se încredinţează inima mea, precum zic părinţii. Luaţi aminte şi vedeţi că amândoi s-au defăimat unul pe altul.
Alţi doi fraţi, gâlcevindu-se între ei, şi-au pus apoi metanie unul altuia, cerându-şi iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metania din toată inima, de aceea nu s-a liniştit sufletul său, că aşa au zis părinţii. Iar celălalt zicea dimpotrivă: pentru că n-a fost gătit şi alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinţat iertăciunii lui. Vedeţi, fraţilor, înşelăciune, vedeţi răzvrătire de socotinţe omeneşti? Dumnezeu ştie cât mă spăimântez când văd că însăşi sfaturile Sfinţilor Părinţi le întoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc să zică unul: pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine; iar celălalt să răspundă: pentru că eu n-am fost cu râvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniştit sufletul meu şi fiecare să se defaime pe sine ca să se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte şi au aruncat vina unul asupra altuia. Precum şi cei doi dintâi. De unde se cuvenea să zică unul: pentru că eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smereşte să facă ceea ce îi zic; iar celălalt să zică: măcar că fratele cu blândeţe îmi porunceşte, dar eu sunt nesupus şi neascultător, neavând frică de Dumnezeu şi de aceea îl tulbur; – ei amândoi se făceau buni, învinovăţind unul pe celălalt. Aceasta este, dar, precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne defăimăm pe noi înşine şi rămânem smintiţi şi întru tulburare neîncetată totdeauna, osândind pe fratele nostru că nu este desăvârşit întru bunătăţi. Iar a noastră nevrednicie, prostime şi mişelie nu o socotim, ca să ne dojenim şi ca să ne mustrăm pentru ce facem cele necuviincioase şi netrebnice. Pentru aceea, bătrânul acela, când I-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mântuirii, a răspuns: nimic alta decât a se defăima cineva pe sine. Şi I-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bătrânul, că aceasta este calea cea adevărată a mântuirii. […]
va urma
BIBLIOGRAFIE: Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997
