Meditaţii

Dimensiunea ascetică a Sfintei Euharistii, în concepția lui Al. Scheman

În ultimul capitol al cărţii sale1 , Al. Schmemann dedică puţine pagini pregătirii pentru Euharistie. Însă, în loc să atingă problematica pregătirii credinciosului pentru participarea la împărtăşirea cu Hristos Însuşi, el operează o regretabilă reducţie, făcând astfel ca Sf. Euharistie să piardă dimensiunea sa ascetică, indispensabilă în drumul duhovnicesc către comuniunea mistică cu Dumnezeu. Influenţat de o teologie occidentală gata oricând să se impresioneze de experienţe mistice, autorul nostru pierde din vedere că, în Ortodoxie, ascetismul vieţii creştine este o constantă: este începutul şi însoţirea nedespărţită a vieţii mistice. Căci trăirea mistică fără înfrânare riscă marile pericole ale înşelăciunii (sau iluziei) şi devieri de tip pietist sau panteist.

În întreaga lucrare a lui Schmemann nu se vorbeşte despre post sau funcţiunile lui. El aminteşte, în treacăt, de „prescripţiile cu privire la postire“ (p. 234) ca de o practică de vrednicie personală, privată, care, tocmai pentru aspectul său individual, ameninţă dimensiunea eclesială a Sfintei Euharistii.

„Ca pe Împăratul tuturor să-L primim“ e nevoie „să lepădăm toată grija cea lumească“. Or, lepădarea întregii griji lumeşti e o realitate foarte complexă, o lucrare ascetică multiformă, incluzând şi postul, şi rugăciunea înmulţită, şi smerenia – toate acestea, ca mijloace de sporire a dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Abstinenţa noastră de la unele mâncăruri e expresie a compasiunii faţă de cei flămânzi şi un act de milostenie: surplusul nostru să fie hrană pentru semenii noştri. Dar postul are şi o valoare simbolică: foamea trupească devine reprezentativă pentru cea duhovnicească. Din toate aceste semnificaţii, nu lipseşte dimensiunea eclesială a înfrânării, ca pregătire pentru cuminecare.

În ce priveşte pregătirea imediată pentru împărtăşire, Schmemann o vede concomitentă cu pregătirea darurilor liturgice pentru prefacere; cu alte cuvinte, în însuşi interiorul Sfintei Liturghii. „Concomitent cu aducerea jertfei celei fără de sânge – zice el – se săvârşeşte pregătirea celor credincioşi pentru împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului“ (p. 235). Este şi aceasta, dar pregătirea pentru împărtăşire nu se limitează doar la conţinutul Liturghiei.

Autorul reproduce integral Rugăciunea a doua a celor credincioşi, din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur („Iarăşi şi de multe ori cădem către Tine…“, Rugăciunea de dinainte de Tatăl nostru („Înaintea Ta, Stăpâne, Iubitorule de oameni…“), Rugăciunea punerii înainte, din Liturghia Sf. Vasile cel Mare („Şi pe noi, pe toţi, care ne împărtăşim…“). Şi adaugă: „Cred că nu e posibil a arăta mai clar legătura dintre anaforá, aducerea darurilor, Jertfa cea fără de sânge, Jertfa de laudă cu pregătirea pentru împărtăşire“ (p. 236). La acestea, adaugă Proscomidia (p. 237) şi consideră că în toate acestea consistă esenţa pregătirii noastre pentru Euharistie. Aşadar, în Liturghia însăşi se cuprinde şi pregătirea obştească şi cea personală pentru Împărtăşanie (p. 242). Şi, zice autorul, tocmai la aceste aspecte se referă Sf. Ap. Pavel, care, în I Cor. 11, 26-32, ameninţă cu cuvinte aspre pe cei ce se cuminecă cu nevrednicie şi sfătuieşte pe toţi „să se cerceteze pe sine şi aşa să mănânce pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta“. Nici acum, dar nici în restul cărţii, nu e amintită măcar o singură dată Taina Mărturisirii, cu rol în pregătirea pentru comuniunea euharistică. Mai mult, cu o sensibilă ironie, autorul aminteşte de „obligativitatea mărturisirii, ca un fel de bilet pentru împărtăşire“ (p. 243). E drept, Tainele nu se condiţionează unele pe altele2 , dar unirea cu Hristos este condiţionată de starea noastră sufletească (cf. I Cor. 11, 27-32).

Autorul constată că „în timpurile noastre… pregătirea pentru împărtăşanie a devenit o pregătire particulară“ (p. 234). Iar ca exemplu sunt amintite „rugăciunile dinaintea împărtăşirii, care nu intră în ritualul Liturghiei… şi rugăciunile de mulţumire după împărtăşanie, care, de asemenea, sunt individuale şi necuprinse în Liturghie“ (p. 234).

În legătură cu caracterul individual al acestor rugăciuni, ne exprimăm rezerve serioase. Autorul însuşi notează că două din aceste rugăciuni sunt cuprinse în Liturghie. Însă nu faptul că sunt cuprinse sau nu în rânduiala Liturghiei conferă rugăciunilor de dinainte de împărtăşire caracter comunitar. În aceste rugăciuni sunt amintite nişte tipuri de oameni: Simon cel lepros, femeia păcătoasă, canaaneanca, tâlharul etc. Acestea sunt experienţe istorice ale intervenţiei mântuitoare a lui Hristos. Or, cu fiecare din aceste tipuri ne identificăm. Cum? Euharistic, liturgic. Când rostim rugăciunile, întruchipăm (nu persoanele respective, ci) arhetipurile. Şi ne rugăm ca lucrarea mântuitoare operată asupra acestor oameni să fie actualizată şi cu noi. Or, aceasta se face şi prin perspectiva Euharistiei. Este ceea ce se cheamă anticipare liturgică.

Aceste rugăciuni nu-şi au nici o raţiune (din acest punct de vedere!), dacă le despărţim de Euharistie. Ele formează o singură unitate cu împărtăşirea. Iar dacă Liturghia e „lucrarea comunităţii“, rugăciunile împărtăşirii sunt cuprinse în ea; deci nu sunt o lucrare de vrednicie personală, individuală. Altfel, ar trebui să constatăm că autorii acestor rugăciuni n-au înţeles sensul Sfintei Euharistii şi necesitatea pregătirii prin rugăciuni aparte de textul Liturghiei şi deci au creat nişte artificii. Aceşti autori sunt: Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Simeon Metafrastul, Sf. Ioan Damaschin şi Sf. Simeon Noul Teolog.

Rugăciunile de dinainte de împărtăşanie sunt o pregustare liturgică a Euharistiei, o anticipare liturgică a ei, după cum Euharistia e o anticipare liturgică a comuniunii desăvârşite cu Hristos în Împărăţia Sa („dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai cu adevărat în Ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!“).

Schmemann, limitând pregătirea pentru împărtăşire în interiorul „ritului“ Liturghiei, închide marea Taină în categorii de gândire occidentală, pe care tocmai le detestă pe parcursul întregii cărţi.

Dar, ce-i mai grav, lipseşte spiritualitatea ortodoxă de o parte importantă şi indispensabilă: ascetica, fără de care nu există nici mistică. Nu se ajunge la înviere, dacă nu s-a trecut mai întâi prin moarte. Nu gustăm din bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu, fără patima Crucii. Căci „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea“.

Ierom. Drd. Juvenalie IONAŞCU parohul Comunităţii Ortodoxe Române «Sf. Ioan Cassian» din Roma, Italia

1 Euharistia – Taina Împărăţiei, trad. rom. De Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993. 2 Excepţie face Sf. Botez, care trebuie să deschidă calea celorlalte.

Lasă un răspuns