Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Din durerile românilor de departe…

Din durerile românilor de departe…

Din durerile românilor de departe…

Am fost plecat, împreună cu Pr. Constantin Necula, vreme de peste o săptămână, la parte din comunităţile ortodoxe româneşti din Nordul Italiei. O invitaţie a preoţilor de aici pentru întâlnirea cu credincioşii lor, răsfiraţi prin depărtări. În şapte-opt parohii pe care le-am colindat în toată această peregrinare, ca şi în întâlnirile particulare cu românii de pe aici, am descoperit o Românie mai altfel, români ostoiţi de dor de ţară şi de cei dragi, aplecaţi cu încrâncenare sub povara vremii, doar-doar să mai răzbească puţin, până la reîntoarcerea cu rost către casă.

Am avut foarte acut senzaţia, în toată această vreme, povestind cu cei de aici, că peste timp, se reiterează paginile de durută scriitură a Pr. Iosif Trifa, din acea secvenţială activitate publicistică, grupată sub rubrica Din durerile moţilor. Oarecând, Părintele Iosif se făcea glasul şi lacrima românilor greu încercaţi de vremi, mulţi dintre ei risipiţi în cine ştie ce colţuri ale lumii, încercând să mângâie inimi suferinde, părinţi tânjind de dor după copiii lor, ori copii adormind, în fiecare seară, în tânguire de aşteptare a reîntâlnirii cu cei ce le-au dat viaţă, iar acum, de ani şi ani, încearcă să le ofere cele necesare traiului acestei vieţi.

Într-una din seri, am povestit cu unul din copilaşii din Lodi, o localitate cochetă din nordul Italiei. Deşi născut aici, departe de ţară, la cei 9 ani ai săi, Sebastian mi-a spus un lucru înduioşător cu totul: „Eu aici m-am născut, aici am prieteni, aici merg la şcoală. În România ajung de Paşti, de Crăciun şi în vacanţa de vară. Însă atât de mult îmi place România! Eu acolo aş vrea să trăiesc. Oamenii sunt aşa de buni cu mine şi se vorbeşte peste tot româneşte…”

Undeva, lângă Milano, un credincios îmi povestea plângând cum e de 18 ani în Italia şi simte că nu mai rezistă, căşi-a distrus întreaga viaţă. Însă conjunctura nu îi mai permite să o ia de la început (copiii sunt la şcoală aici, au tot felul de obligaţii…).

Alt tânăr, student aici, şi el născut şi crescut în Italia, vrea să se retragă în România, după terminarea studiilor, să locuiască undeva la munte şi să ducă mai departe sufletul românesc, peste timp.

Un alt credincios, din Modena, de această dată, lucrează aici de ani de zile să îi poată plăti tatălui său operaţiile, extreme de costisitoare. Povestind despre cei de acasă, lacrimile nu contenesc să îi brăzdeze obrajii, iar mâinile-i tremură a rugăciune.

Pe toţi aceşti oameni, pe toate aceste suflete însă le leagă un numitor comun, care le dă sens: Biserica! Am trăit, în acele zile, momente în care ai certitudinea că românii au ajuns departe cu un scop anume, binecuvântat. Parohie după parohie, comunitate după comunitate, răsare permanent în toată Diaspora românească. Am întâlnit parohii care asigură, zilnic, laptele şi pâinea pentru câteva sute de mămici. Altele dăruiesc săptămânal sute de pachete de alimente, îmbrăcăminte, credincioşilor. În spitalele din Torino, de două ori pe săptămână, în spaţii special amenajate, e prezent câte un preot, care să asigure asistenţă religioasă. Acelaşi lucru se întâmplă, săptămânal, şi în închisori.

Aici, în Diaspora, bisericile sunt vii, comunităţile ştiu să păstreze spiritul frăţesc, comuniunea şi dragostea de Ţară, de Neam. Mi-aş dori, de multe ori, acasă, o Românie ca cea întâlnită acolo, între credincioşii cu care ne văzusem prima oară, însă aveam convingerea că ne ştim din totdeauna. De fapt, sunt convins că o astfel de Ţară, un astfel de Neam există, aievea, în sufletul nostru.

Doar că ne-au năpădit prea mult şi prea abrupt înstrăinările.

Cei de acolo, de departe, îşi refuză, cum pot ei mai bine, înstrăinările. Cu viii şi morţii lor de acasă, cine îşi face din Biserică Acasă, nu se va pierde niciodată, nici de Neam, nici de Ţară. În fond, de Hristos…

Romeo PETRAŞCIUC
din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXIV, nr. 8 (881) 18-24 FEBRUARIE 2013

Author: admin

2 Comentarii

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *