Întrebare:
Un aspect foarte sensibil şi subţire al rugăciunii minţii, al acestei nevoinţe a minţii, care pe toţi ne încurcă şi ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minţii în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înţeleaptă: „Trebuie să ne îngrijim de propria minte, să nu o lăsăm să vagabondeze”. Iar lucrul acesta este foarte serios şi foarte important. Căci atunci când ne facem canonul şi facem rugăciunea minţii cu metanierul în mână şi suntem sorbiţi de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăştie, să se ducă încolo şi-ncoace. Precum a spus şi părintele Efrem, mintea „vagabondează” în ceasul acela. Aceasta este o. observaţie plină de înţelepciune.
Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil şi greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minţii este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta şi-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare şi, fireşte, lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă şi dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un avvă: „mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăştie mintea, ci acolo, Doamne, Iisuse Hristoase miluieşte-mă!, acolo, neîncetat, şi aşa să comunici cu Hristos şi să spui: să mă miluiască!”. Greutatea vine din faptul că mintea se împrăştie. Deci, aici aş dori să îmi răspundeţi: Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine?
Răspuns:
Să vă dau un exemplu de vagabondaj al minţii în ceasul rugăciunii. Un pustnic spunea rugăciunea minţii şi s-au adunat demonii şi îl atacau, iar pustnicul zise: „duceţi-vă dracilor!”, aşa, brusc şi cu voce tare. A spus aceste cuvinte fără să aibă ispită concretă, a mai zis şi o înjurătură şi au plecat. Atunci a înţeles înşelarea din partea vrăjmaşului. A aşteptat vrăjmaşul să îl facă să cadă, să spună vorba păcătoasă, iar după aceasta nu a plecat fiindcă s-a temut de o înjurătură, ci i-a zis: „Acum când ai devenit vagabond, nu mai e nevoie să te; războiesc, doar vroiam să te fac să-ţi pierzi răbdarea.” Adică, după aceasta îşi va controla greu mintea.
Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii.
Înduri orice fără să crâcneşti! Sentimentul păcătoşeniei, simţământul, în primul rând, al atotprezenţei lui Hristos, estea împreună nasc o frică curată, divină, nu nega-uvă, ceva ce te încremeneşte, iar mintea o lipeşte de mamele pomenit. Acolo este reuşita noastră, toată arta icestei situaţii. Această frică divină curată adună, fiin-ică mintea a devenit deja o mie de bucăţi. Câte patimi tvem, atâtea cugete ce se învârtesc neîncetat în jurul ninţii. Câte gânduri avem, imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după nişte criterii serioase şi facem o ierarhizare, vom vedea de câţi demoni am fost războiţi şi câte cugete străine am avut şi câte compromisuri duhovniceşti am făcut în numai 24 de ore.
Frica de Dumnezeu cea curată este ca un pol ce atrage ca un magnet foarte puternic şi adună bucăţile sparte ale minţii, cele împrăştiate peste tot, cele care fac zboruri necontrolate, cele care sunt ca nişte fii risipitori aflaţi în beciurile adânci şi în murdăriile nelegiuirii, nu numai ale murdăriei trupeşti, dar şi ale oricărui fel de murdărie, în primul rând al egoismului şi al trufiei. Căci acestea două din urmă nasc cea mai mare mizerie în suflet, nu în trup. Mizeria începe de la mândria minţii noastre, de la mândria sufletului: „nu sunt ca acela, ca mine nu există altul, niciodată nu va mai fi cineva ca mine, simt unic, simt irepetabil, sunt… sunt…”. Iar într-un final omul ce gândeşte aşa, poate chiar să se demonizeze, şi atunci vom vedea cine este cu adevărat… Impresionant e faptul că, deşi a spus o înjurătură, chiar care îl trimitea la diavol, nu a fugit diavolul, dar când a spus un alt cuvânt, atunci a fugit. În timpul acela mintea ascetului vagabonda. Ca urmare, duşmanul neamului omenesc vrea să audă aceste cuvinte urâte şi de ruşine, trupeşti şi pline de împătimire. Îi plac, deoarece ele sunt de fapt consimţiri, compromisuri ale sufletului, sunt drepturi cele le acordă sufletul diavolului, de a avea acces înlăuntrul său, iar dreptul acesta ţine timp îndelungat.
Cum are cineva să zicem un „travel card” valabil o lună, un an, iar în tot acest interval poate călători cu uşurinţă, sau să îi fie toate serviciile înainte plătite, sau micşorate, oferte cunoscute în zilele noastre; aşa este şi dreptul diavolului de a intra în sufletul omului. Are deci dreptul să intre şi să iasă în raţiune şi să o clatine bine-bine. Cum ţinem în mână lingura şi amestecăm bine-bine mâncarea pentru a se găti cum trebuie? Are demonul o autoritate ce i s-a acordat de către noi înşine după cădere, să intre adică în mintea noastră, în raţiunea noastră şi să o dea peste cap, să o facă ping-pong, să o dizolve cu totul. Şi numai cu amintirea morţii, numai cu sentimentul păcătoşeniei, numai cu sentimentul adânc de frică de Dumnezeu, bucăţile minţii depărtate şi împrăştiate sunt atrase, sunt reunite. Şi precum se apropie între ele, omul devine mai implu. Va deveni în final într-un cuget; trebuie să ajungem să avem un unic cuget, nu există altă cale. Sfinţii Părinţi au folosit şi numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, spunând de nenumărate ori numele acesteia, îngenunchiaţi, cu mâinile întinse în stare de extaz, de implorare, cu capul lipit de pământ, precum vameşul din parabolă, şi strigând din adâncuri. Au folosit poziţii ale trupului, moduri de rugăciune, până au atras Harul dumnezeiesc din belşug, să miluiască Hristos, să fugă lupii fioroşi ai cugetelor. Unele cugete sunt atât de obraznice, atât de îspreţuitoare, atât de neruşinate, încât nu se împiedică de nici o rugăciune. Omul trebuie să se facă bucăţi, în sensul ostenelii fizice, al nevoinţelor trupeşti, pentru a alunga acel cuget potrivnic. Există cugete trupeşti, precum şi cugete ce provin din mânie şi din egoism, ce sunt atât de insistente şi încăpăţânate, încât nu pleacă dacă omul nu se smereşte cu adevărat.
sursa: https://doxologia.ro
