8. Zis-a fericitul Zosima: ce lucru greu este acesta, adică lăsând cineva împătimirea pentru lucrurile veacului acestuia şi cearta cu oamenii pentru dânsele, să se îmbogăţească numai în Dumnezeu şi să nădăjduiască la Cel ce l-a făcut şi îl ocârmuieşte şi să poftească Împărăţia Lui. Acesta nu are nici o greutate, că obişnuim şi de frica mării, sau de năvălirea tâlharilor, pe toate cele ce le avem să le defăimăm şi lucrurile noastre fără de preget să le aruncăm, ca să ne scăpăm această puţină viaţă, pe care după puţin şi nevrând noi, o va risipi moartea. Şi spre întărirea celor zise, povestea o istorisire ca aceasta, pe care o auzise de la alţii. Deci a zis: odinioară un lucrător de pietre, un giuvaiergiu, având pietre scumpe şi mărgăritare, s-a suit într-o corabie cu copiii săi, vrând să se ducă la un târg să neguţătorească. Deci, s-a întâmplat să aibă el prieten pe un tânăr din oamenii corăbiei, care îi slujea la trebuinţele cele de nevoie şi mânca cu el la masă. Într-una din zile i-a auzit tânărul acela pe corăbieri şoptind între dânşii şi vrând să-l arunce pe giuvaiergiu în mare şi să-i ia pietrele şi toate câte avea. Şi auzind, s-a întristat. Deci, venind tânărul să facă obişnuita slujbă şi văzându-l giuvaiergiul trist şi mâhnit, l-a întrebat de pricina posomorârii. Atunci el la început nimic nu i-a răspuns, păzind să-i spună în altă vreme ceea ce a auzit. Dar fiindcă acela sta cerând să-i arate pricina mâhnirii, tânărul suspinând şi lăcrimând, i-a vestit lui sfatul pe care îl cunoscuse, cum adică se sfătuiseră corăbierii pentru dânsul. Iar el gândindu-se puţin, chemă copiii şi le-a poruncit să facă fără preget cele ce le va porunci. Întinzând un cearceaf le-a poruncit să aducă vasele în care erau pietrele şi mărgăritarele, şi aducându-le, le-a deschis, a scos toate pietrele şi mărgăritarele şi le-a întins pe cearceaf zicând: pentru acestea mă lupt eu cu marea, primejduindu-mă şi duc o astfel de viaţă. După puţin murind eu, am să le las în lumea aceasta şi nimic nu iau cu mine. Aruncaţi-le în mare! Şi îndată apucând el de cearceaf împreună cu copiii, le-a aruncat pe toate în noian. Iar corăbierii văzând s-au spăimântat şi au stricat sfatul plănuit asupra lui. Să socotim dar, fraţilor, că atunci când s-a pornit gândul lui, măcar că era om prost şi mirean, îndată a stricat împătimirea şi s-a făcut filosof în lucru şi în cuvinte şi aceasta ca să dobândească această puţină şi vremelnică viaţă. Povestit-a acelaşi părinte, că odată a poruncit unui copist bun, să-i scrie nişte cărţi. După ce le-a săvârşit, trimiţând i-a spus că sunt gata şi orice va socoti, va trimite şi să le ia. Iar un frate înştiinţându-se de aceasta, mergând ca din partea sa către acel copist şi dând plata ce a socotit, a luat cărţile. Eu însă neştiind ce s-a făcut, a zis bătrânul, am trimis un frate din cei ce erau cu mine, cu scrisori şi cu plata ca să le ia. După ce a mers fratele şi a înţeles copistul că l-a înşelat cel ce a luat cărţile, tulburându-se a zis: cu adevărat voi merge şi-l voi scârbi pentru că m-a înşelat şi a luat cele ce nu erau ale lui. Iar eu aceasta auzind, trimiţând i-am vestit: ştii, fratele meu, cărţile pentru aceasta le dobândim, ca să învăţăm dintr-însele; dragoste, smerenie, blândeţe. Iar dacă începutul dobândirii cărţilor este vrajba, atunci nu voiesc să dobândesc carte, să nu mă cert, căci zice apostolul: sluga Domnului nu trebuie să se certe.
9. Zis-a un bătrân că cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi îl iartă pe aproapele, fireşte că este al lui Iisus. Iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, fireşte că este al lui Adam. Iar cel ce nedreptăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fireşte că este al diavolului.
10. Au venit odată la un bătrân tâlharii şi i-au zis: am venit să luăm toate cele ce se află în chilia ta. Iar el le-a răspuns: cât vă place, fiilor, luaţi! Şi au luat toate câte au aflat în chilie şi s-au dus. Dar au uitat un săculeţ care era spânzurat într-un colţ. Atunci bătrânul luând săculeţul a alergat după ei strigând şi zicând: fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia voastră! Iar aceia spăimântându-se pentru nerăutatea bătrânului, i-au adus înapoi în chilie toate câte au luat. Şi s-au pocăit, zicând între dânşii: cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta.
din Patericul sfinților bătrâni
