- P. Sfinția Sa mitropolitul Nicolae consideră mişcarea de la Oastea Domnului, de sub conducerea P. C. Iosif Trifa, printre începuturile cele mai viguroase de renaştere religioasă în sânul credincioşilor noştri şi i-a acordat o solicitudine constantă şi o încurajare neşovǎelnică.
Pentru că s-au ridicat şi împotriviri în contra mişcării, că ar tinde să iasă din alvia vieții bisericeşti tradiționale, – mişcarea a găsit şi apărători de seamă, mai ales în persoana L. P. C. Iuliu Scriban, Arhimandrit mitrofor de la Bucureşti.
Aderenții mişcării sânt în toate colțurile țării, ba chiar dincolo de Ocean, în coloniile româneşti din Statele Unite. Păr. losif Trifa nu poate fi – evident – făcut vinovat de eventualele extravaganțe ale unor ostaşi de la mari depărtări, cari adeseori s-au constituit singuri, fără consultarea preoților, cari nici ei nu cunosc îndeajuns scopul, procedura şi rezultatele acestui curent.
Oastea Domnului e menită a-şi lua locul între societățile religioase, de care biserica are nevoie urgentă şi cari sânt ca niște fortărețe în jurul ei, să o întărească și să-i multiplice energiile spirituale și morale.
Abia avem câteva societăți religioase plăpânde, ca Reuniunea de femei, societatea Sf. Gheorghe, şi Oastea Domnului.
Alte biserici au zeci de societăți religioase pentru obştea creştinească de la țară şi de la oraşe, ale tinerilor şi ale adulților, ale muncitorilor şi intelectualilor.
Problema religioasă în ziua de azi e atât de complexă, încât biserica şi clerul ei nu pot să le monopolizeze, ci se bucură când grupuri de credincioşi de diferite categorii iau asupra lor partea de răspundere pentru împlinirea postulatelor creştine.
Păr. Iosif Trifa a fost angajat în slujba de misionar al Arhiepiscopiei noastre şi ca atare a început prin a face misionarism cu ajutorul gazetăriei. O gazetă este un amvon de pe care omul se adresează către mii de cetitori şi ascultători.
Cei grupați la Oastea Domnului au curajul de a păşi ca oameni religioși și sânt chiar
preoți cari nu au curajul de a păşi în lume, în tot locul și în orice împrejurări ca oameni religioşi.
Idealul nostru preoțesc nu se împacă cu astfel de preoți, cari stau la mijloc între oamenii religioşi şi între mirenii cumsecade.
Trebuie însă să mărturisim că măsura noutății Oştii Domnului e aceea a negligenţei noastre pastorale. Ceea ce nu e a se înțelege că sânt osânditorul fraților tagmei mele, ci al sistemului tradițional al păstoririi duhovniceşti din biserica noastră.
Când am început cariera preoțească, în calitate de preot misionar în America şi am făcut comparație între activitatea mea şi între activitatea preoților americani, m-am ruşinat şi am simțit mustrări de conştiinţă pentru curajul meu de a mă considera îndrumător sufletesc, câtă vreme nu eram decât un biet ceremonialist, râvnitor de a îndeplini slujbele religioase cu meticulositate, fără să cunosc perplexitățile, care dau năvală asupra omului de azi. Forţele spirituale din lumea largă nu le bănuiam. Îmi simțiam statura spirituală pipernicită şi mă răzimam mai ales pe misticismul mecanic, înţepenit în biserică. După ani de zile am simțit nevoia de a apela la sentimentul viu al poporului, la înțelegerea lui, la scopul real al credinţei şi al slujirii lui Dumnezeu.
| Mai târziu am înţeles, că în manifestaţiile sale curente, credința obişnuită a poporului -e buche, nu e duh. De aici un formalism sec şi fără pietate. Țăranul nostru merge la biserică – în puterea obiceiului, ține sărbătorile, aprinde lumini la icoane, şi se închină la sfinți pentru a vedea minuni.
O astfel de concepție mecanistică a religiei nu poate ține piept cu diferitele curente po- trivnice de azi.
Aceste băgări de seamă le aveau mulți preoți înaintea mea și mai ales le au preoții tineri cu pregătiri superioare.
În pastoralele noastre vechi nu se pomenea despre evanghelizare ca acțiune de convertire la Hristos şi nici de alte trepte progresive de edificare şi de sanctificare, care constituie progresul duhovnicesc al credincioşilor.
Iată că Oastea Domnului se străduieşte de a înjgheba nucleul celor întorși la Hristos, care sânt aluatul menit a dospi întreagă frământătura credincioşilor noştri.
Articol din ziarul Telegraful Român , Anul LXXX, Sibiu, 20 August 1932
