În remarcabila pastorală, adresată de I. P. S. Sa mitropolitul nostru Nicolae clerului şi poporului credincios din arhiepiscopie cu prilejul Anului Nou, înaltul ierarh arată pe larg originea şi rostul însemnatei mişcări religioase a „Oştii Domnului”.
Curentul acesta religios născut şi susţinut prin îndemnul I. P. S. Sale şi prin râvna nescăzută a părintelui Iosif Trifa e considerat, în genere, de toți ca o mare adiere duhovnicească, menită să purifice atmosfera sufletească și socială de atâtea miasme și să mărească puterea perceptivă a simțului religios la poporul nostru.
Aproape nu este om al bisericii care să dorească slăbirea acestei mişcări și care să n-o considere necesară pentru împrejurările actuale. Dacă se aud totuşi uneori nedumeriri şi obiecțiuni, ele se referă nu la mişcare ca întreg, ci la unele devieri, care nu se observă la întreaga ,,Oaste a Domnului”, nici nu sunt de pus în seama conducătorilor ei, ci se manifestă de cele mai multe ori numai la anumiți indivizi şi în anumite locuri ca interpretări greşite sau exagerate a intențiilor şi îndrumărilor ce vin de la conducători. lar a atrage atenția asupra acestor devieri nu numai că e lucru permis, ci chiar necesar, pentru ca această mişcare să nu fie compromisă de astfel de apariții singulare, ci să se cristalizeze şi consolideze tot mai mult în spiritul învăţăturii bisericești; pentru ca să nu mai fie acuzată de nimeni că tolerează porniri duşmănoase față de biserică și de slujitorii ei, ci să fie văzută de oricine ca o mișcare în biserică şi pentru biserică.
De aceea n-ar trebui ca micile discuții ce se ivesc în jurul anumitor manifestări ale vreunui sau mai multor <ostaşi> să degenereze în polemici pătimașe, în acuze reciproce și generalizate, ci de fiecare dată să se urmărească a se stabili de e manifestarea adusă în discuție corectă sau ba din punctul de vedere al învățăturii noastre bisericeşti, iar de nu e corectă, să se arate că nu «Oastea» e de vină pentru aceasta.
Discuții de acestea se ivesc la intervale destul de scurte. E și firesc să fie așa. E doar ceva aşa de nou mişcarea aceasta pentru viața noastră bisericească, și angrenarea ei în această viață, fără ca s-o deplaseze din orbita tradițională, nu se poate face la moment, fără luptă și fără acomodare reciprocă.
Şi nici patima n-a lipsit. S-au aruncat cuvinte grele și dintr-o parte, şi dintr-alta. S-ar fi ajuns poate departe în focul polemicii, dacă n-ar fi intervenit aproape totdeauna I. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae, ca să restabilească adevărul recunoscut de toți, punctul de echilibru de la care se înclinaseră unii într-o parte și alții într-alta.
P. S. Sa a judecat cel mai drept şi mai înțelept: viața religioasă a poporului nostru are lipsă de-o împrospătare și de-o intensificare nu se poate realiza decât ,,începând de la unul, de la doi şi răspândindu-se cuceritor de la suflet la suflet”; în acelaş timp însă trebuie avut grijă ca această trezire religioasă să nu însemne o rupere cu conținutul învăţăturii şi spiritului ortodox. Aceste două lucruri le-a accentuat I. P. S. Sa de câte ori a fost de lipsă; de câte ori adică se spunea dintr-o parte că n-avem lipsă de nici o mişcare religioasă care să mai fie și altceva decât slujbă bisericească, sau de câte ori se exagera în cealaltă extremă că slujbele şi creştinismul nostru de până acum e lucru de-al doilea plan, că religia stă în predică şi în împlinirea poruncilor morale.
În felul acesta I. P. S. Sa a ocrotit mişcarea plină de roade și noi nădejdi a ,,Oştii Domnului”, dar i-a trasat în acelaş timp albia în conformitate cu spiritul bisericii.
Acelaş lucru îl face I. P. S. Sa și în pastorala de Anul Nou şi mai răspicat şi mai clar, și mai determinat. Cuvintele spuse în această pastorală pentru ,,Oastea Domnului” sunt un program cum nu se poate mai limpede şi mai cuprinzător în stare să înlăture în acelaşi timp orice nedumerire ar mai fi existând cu privire la rostul «Oştii Domnului».
«Din chiar începuturile ei, spune I. P. S. Sa, Oastea Domnului s-a decis să asculte glasul Domnului care răsună limpede din învățătura sfintei noastre biserici dreptmăritoare, aşa cum se desprinde din sf Scriptură şi din predania veacurilor creştine; să caute sfințirea sufletelor prin darul lui Dumnezeu în sfintele taine; să cerceteze cât mai regulat sfânta liturghie în Duminicile şi sărbătorile de peste an; să cinstească rânduielile şi aşezămintele bisericeşti; să le dea respectul cuvenit preoților bisericii, sub a căror păstorire plină de iubire şi în înţelepciune se găseşte prin parohiile noastre; să strălucească prin podoaba virtuților creştineşti a membrilor ei. Departe de a fi o societate desfăcută de biserică, ea este mai vârtos legată prin tot duhul ei de biserica Domnului. Acesta este rostul ei, de la care nu vrea să se abată».
Iar mai jos:
«Membrii ei nu trebuie să se separe de ceilalți frați ai lor, cari nu fac parte din Oaste, nici să creadă că lor le stau la îndemână alte mijloace de mântuire a sufletului decât acelea pe care le îmbie biserica Domnului pe seama tuturor fiilor săi».
Având pururea programul acesta înainte şi dedicând fiecare preot o parte din puterile sale consolidării „Oştii Domnului”, putem privi cu încredere în viitorul la care ne gândim în chip deosebit cu prilejul unui început de an.
Articol din ,,Telegraful”, Anul LXXXI, Nr. 7-8, Sibiu, 21 ianuarie 1933
