Doamne, starea asta tristă nu-mi lăsa pe totdeauna,
nu-mi îndepărta iubirea şi nu-mi despărţi cununa,
nu lăsa să mă zdrobească muntele ce-l port de-o vreme,
nici pustiul să-mi înghită duhul meu ce-nfrânt se teme.
Doamne, nu lăsa cuvântul ce sunt azi silit a-l spune,
peste mine, multă vreme, felu-i mincinos a-şi pune,
nici lăsa iubirea falsă şi silită, şi amară
să-mi pătrundă şi-nlăuntru din umblarea din afară.
Doamne, nu-mi lăsa viaţa mult în tină şi-n minciună,
nici pe faţă, mult, minciuna zâmbet prefăcut să-mi pună,
nici iubirea mea cea sfântă să-mi tot plângă tăvălită,
numai ca să fie-o clipă de furtuni adăpostită.
Doamne, nu lăsa ca Taina cea cu Tine-mpreunată
s-o aduc întruna jertfă, sângerând îndurerată,
nici să-mi cumpăr tot cu preţul cel mai greu de zvârcolire
orice scurtă şi pândită clipă rară de iubire.
Ci Te-ndură, Doamne-odată, Tu, Care-ai făcut minunea,
şi-mi priveşte sfâşierea, şi-mi ascultă rugăciunea,
şi mă scapă din adâncul unde-mi arde cununia;
– pentru clipa trecătoare, fă să nu-mi pierd veşnicia.
Cântările Căinţei / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2008
