Douã mii de ani Iisuse au trecut din ziua-aceea
când Te-a ocrotit în staul Betleemul din Iudeea
douã mii de ani…
şi lumea nici acum nu Te-nţelege
azi mai mult ca totdeauna
lumea-noatã-n fãrdelege,
azi mai mult ca totdeauna plinã-i de venin şi urã
ca s-arate ce strãini sunt
de-a Ta voie din Scripturã.
Cei ce-Ţi poartã Sfântu-Ţi Nume
azi prin sânge ştiu s-arate
cât cunosc ei frumuseţea biblicei iubiri de frate,
câîi din cei ce spun şi astãzi, cã-s tot servi ai Tãi
– ca Ana,
au Cuvîntul Tãu în gurã iar în suflet pe Satana
şi când predicã iubirea cu-o evlavioasã gurã
al lor suflet stãpânit e de cruzime şi de urã,
când pe faţã spun de pace
şi vorbesc despre-mpãcare
pe ascuns lucreazã urã, vrãjmãşie tot mai mare
şi când spun cã-s plini de milã
şi de-a ei chemare naltã
sufletul îl scot din oase de la cel ce n-are altã…
O Iisuse,
ce departe-i omenirea azi de Tine!
a iubirii Tale drumuri cât i-s astãzi de strãine!
ce uitat şi ne-nţeles eşti pentru-a lumii cunoştinţã
cât de ştearsã li-e din suflet dulcea, scumpa Ta Fiinţã
ce pierdutã-i amintirea fericirilor aduse,
ce dispreţuite toate bunãtãţile nespuse,
ce puţinã ascultare Îţi aratã toţi în viaţã,
parcã niciodatã lumea n-a vãzut Divina-Ţi Faţã
nici duioasa Ta vorbire care mângâie şi-alinã,
nici a inimii frumseţe,
nici a harului luminã,
nici a Sângelui putere care spalã şi sfinţeşte
şi din care de-atunci viaţã,
omenirea-n dar primeşte!
O Iisus, de-a Tale haruri ce dau viaţa fãrã moarte,
azi nu douãzeci de veacuri
ci-o vecie ne desparte.
şi-n aceastã depãrtare de-o vecie ce ne paşte
vai, nu ne mirãm cã lumea
mai cã nu Te mai cunoaşte…
şi de-ai vrea sã-i faci sã-Ţi vadã iar,
lumina Ta curatã,
o, ar trebui Iisuse, sã vii iar la ei o datã,
sã-ncepi iar din nou de-acolo
de la iesle,
de la paie,
sã întâmpini iarãşi hule şi batjocuri şi bãtaie,
sã porţi iar o altã cruce
sã rabzi spini,
scuipãri
şi cuie, – dar acum de la aceia ce doresc creştini sã-şi spuie!
Când le-ai biciui pãcatul şi viaţa necuratã
cu-acea sfântã necruţare
cum ai mai fãcut odatã
şi le-ai spune adevãrul care-i usturã şi-i doare,
cu ce cazne-ar fi în stare cei de azi
sã Te omoare!
Cum s-ar ridica soborul de caiafe şi de ane
sã-ntãrâte împotrivã-Ţi ura gloatelor duşmane,
cum şi-ar mai porni furia
toţi zarafii şi stricaţii
bine-ascunşi sub motivarea apãrãrii-ntregii naţii
şi Te-ar declara eretic şi cã faci rãscoalã-n ţarã…
– Şi iar temniţã, Iisuse
şi iar haine de ocarã
şi iar iude
– cãci acuma şi mai mulţi sunt ca şi-atuncea –
meşterii ştiu şi mai bine
cum sã-Ţi pregãteascã-o cruce,
cuie azi sunt şi mai multe
şi mâini care sã le batã
şi-ar fi astãzi pe Golgota mult mai trist
ca-ntâia datã!
… Şi de mii de ori Iisuse de Te-ai coborî din Slavã
ai afla în lume-aceeaşi stricãciune şi otravã
şi oricât de mult chema-i-vei la iubire
şi la pace
setea lor de sfâşiere mai adîncã se va face.
Şi cu cât Tu copleşi-i-vei cu-o iubire tot mai mare
ei cu-o urã mai adâncã vor cãuta sã Te omoare…
Cãci din inima lor neagrã zace patima ne-nvinsã
şi-n ei dragostea-Ţi cereascã naşte-o urã mai aprinsã
cãci nu-s dornici nici de bine,
nici de milã
nici de pace
şi de mii de ori Iisuse, de-ai veni, la fel vor face.
Numai cei ce-i schimbã harul
cãtre ceruri sã-i îndrume,
doar aceştia sunt altfel
– dar atuncea nu-s din lume!
Doamne, multa Ta rãbdare fie binecuvântatã
datoritã ei întruna creşte-aceastã sfântã ceatã
şi chiar dacã-s mulţi aceia ce Te leapãdã cu urã,
sunt atâţi şi cei ce-ascultã cu iubire şi cãldurã!
Din iubirea pentru dânşii sã mai ai rãbdare încã
şi cu-acei ce-Ţi poartã-n suflet vrãjmãşia cea adâncã
poate dragostea-Ţi va face şi-a lor inimi sã se moaie
îndelungã, nesfârşitã, Doamne, bunãtatea Ta e.
Cãci doar unul de-ar întoarce
dupã anii de-aşteptare
nu-i zadarnicã nici Jertfa,
nici prea lunga Ta rãbdare!…
Traian Dorz, din ”Cântãrile Dintâi”
