Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „Douã sau mai multe feluri de oşti”

„Douã sau mai multe feluri de oşti”

„Douã sau mai multe feluri de oşti”

Fiecare an îşi are examenele lui prin care fiecare trecem, căzând sau biruind în ele. Sunt adeseori încercări ale credinţei noastre, verificări ale statorniciei, cerneri, până la urmă. Printre provocările din urmă, am observat şi insistenta dorinţă de unitate concretizată în unele acţiuni interesante din ultima vreme care pare a fi altceva decât ceea ce Mântuitorul a rostit în rugăciunea din Ghetsimani: ca toţi să fie una. Nu-i un secret, graţie şi transmisiunilor pe internet, că în neputinţa pornirii pe calea Evangheliei întru refacerea unităţii frăţeşti, unii au socotit, uzând de bună-cuviinţa fraţilor care n-au pierdut încă puterea răbdării şi a supunerii în faţa mai-marilor vremii, că e posibil să se folosească de aceştia pentru a grăbi ceea ce li se pare lor că e miza timpului de acum. Dacă luăm în calcul modalităţile ultime de refacere fortuită a unităţii Oastei, e posibil să retrăim una din paginile negre ale istoriei Bisericii cu acel Sinod de la Florenţa-Ferrara, care s-a ţinut în Florenţa, Italia, în anii 1438-1439, ca o a doua încercare de reparare a Marii Schisme dintre Răsărit şi Apus, prima astfel de întâlnire fiind Sinodul din Lyons din 1274. Sinodul de la Florenţa însuşi a fost o continuare a Sinodului de la Ferrara, care, la rândul său, a fost o continuare a Sinodului de la Basel, convocat în 1431 de Papa Martin al V-lea. Mai multe informaţii poate oricine afla pe internet în legătură cu acest incident al istoriei care ne poate ajuta să vedem marea asemănare şi de a ne da de gândit foarte serios asupra situaţiei noastre actuale de la Oastea Domnului.

Cel puţin trei mijloace de intimidare psihologică am cunoscut şi noi în ultima vreme în această disperată încercare de ocolire a pocăinţei prin care se poate reveni acasă la familia părăsită: implicarea puterii Bisericii prin memoriile adresate Sfântului Sinod; implicarea puterii Statului, aşa cum odinioară împăraţii Bizanţului îşi foloseau forţa implicându-se în treburile Bisericii, sau pur  şi simplu folosirea oricărui mijloc de a se strecura la amvon, trecând peste orice bună-cuviinţă sau ascultare frăţească, o încercare profund neduhovnicească şi lipsită de orice respect pentru unitatea care este un deziderat, de altfel, al creştinătăţii.

Mi se pare că pentru astfel de vremi şi pentru situaţia în care ne aflăm acum a scris profetic Părintele Iosif Trifa următoarele: „Scumpii  şi iubiţii mei fraţi ostaşi! Privegheaţi, vă zic vouă,  şi iar privegheaţi, căci, acum ori mai târziu, veţi auzi glasuri care vă vor chema înapoi din drumul vostru spre Canaan. Vă cheamă şi azi aşa, mai pe departe, dar vă vor chema mai lămurit, ca mâine, când eu voi fi în mormânt. Atunci se vor lua măsuri faţă de «exagerările» mele şi veţi fi chemaţi înapoi, că «prea v-aţi depărtat»! Mai curând ori mai târziu, poate va veni o vreme când vor fi două sau mai multe feluri de «oşti». «Oastea» va fi atunci a acelor care «nu se depărtează prea tare». Aceştia – din lume fiind – vor avea «pace» şi «linişte» în lume.

Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, «turma cea mică», ce înaintează prin «pustie», prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.

Voi, iubiţii mei fraţi, rămâneţi până la sfârşit în această Oaste luptătoare. Veţi fi chemaţi înapoi. Veţi fi chemaţi înapoi la o Oaste ce «nu se depărtează prea mult». Vi se va spune mereu că la Oaste nu trebuie să vă depărtaţi prea mult. Dar voi, iubiţii mei, stăruiţi în drumul vostru cel sfânt” (Spre Canaan, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2001, pp. 39-40).

Ce înfricoşător de limpede a profeţit Părintele pentru vremile de azi! Între o Oaste ce «nu se depărtează prea mult»  şi una «exagerată», Părintele n-a văzut de bine contopirea. La 90 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului, Părintele Iosif ne pune înainte acelaşi sfat. Istoria Bisericii a dovedit-o că nu metoda florentină a fost calea spre unitatea dorită de Mântuitorul. Rugăm frumos pe cititorii acestui editorial să ia seama la lecţiile Istoriei şi să ne străduim fiecare în parte a ne regăsi în Oastea cea luptătoare împotriva păcatelor ce macină lumea de azi,  şi de la sine vom fi atunci cu adevărat împreună în această luptă a mântuirii.

Preot Petru RONCEA
din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXIV, nr. 3 (876) 14-20 IANUARIE 2013

error

Author: admin

6 Comentarii

  1. Problema “celor doua osti” citata in articol isi gaseste rezolvarea in primul rand judecata prin prisma formalismului sau sectarismului,acestea sunt cele doua primejdii,dupa care trebuie judecata culoarea fiecarei osti ,ci nu departarea sau apropierea de lume ,atunci cand un ostas se apropie prea mult de lume devine dezertor,pe cata vreme Parintele nu vorbeste despre dezertori, ci despre ostasi, cat de aproape sau departe sunt de cele doua mari ispite,de sectarism sau formalism,iar “turma cea mica” se gaseste tocmai acolo unde sunt prigonirile, nu din afara, ci tocmai de la cele doua false osti care marginalizeaza Adevarata si mica Oaste, care nu trebuie sa fie nici cu stanga nici cu dreapta.Iar Pocainta trebuie sa fie generala,nu unilaterala cum reiese din articol,ea reprezentand poarta de intrare in Oastea cea mica.Sa ne smerim in Fata Comandantului Oastei, de care suntem datori sa ascultam,avand privirile atintite spre El ,pregatiti sa ascultam cu o ascultare smerita ,pentru a primi “parola” fiindca El recunoaste numai pe ostasii care-i vor spune parola, atunci cand vor fi intrebati,parola pe care am primit-o la Legamantul pus cu El ,astfel vom recunoaste usor pe cei infiltrati intre noi ,fara parola.

  2. Primejdia formalismului şi a sectarismului nu a trecut desigur, dar se adaugă la altă primejdie, mult mai actuală, mai gravă şi chiar amintită de Sfinţia ta, părinte Ilie: duhul lumesc, cel care relativizează totul, cel care ne inculcă comoditatea, indiferenţa şi uneori chiar ura (desigur, nedeclarată) faţă de fraţi. Asta-i problema cea mare a zilelor noastre.

  3. “Câtă vreme sufletul nu aude certuri religioase este liniștit și mulțumit. Duhul lui e împăcat și odihnit… Dar îndată ce diavolul aruncă sămânța dezbinării, toate se tulbură și se întunecă. Sufletele încep să se tulbure și să se lovească. Domnul pleacă, și toți văd că El nu mai este acolo. NUMAI CEI CE FAC RĂUL ACESTA NU VĂD. O, feriți-vă de cei ce aduc dezbinarea” (fratele Traian D.).

  4. Eu cred ca problema Oastei este ca ca oamenii care o formeaza nu mai tind spre sfintenie,ci sunt lumesti,de la liderii pana la tinerii adunarilor…nimeni nu mai ia atitudine in fata pacatului,de orice natura ar fi el..iar dezbinarea e la ea acasa..nu cred ca asta vroia parintele Iosif, ba mai mult nu cred ca asta vrea Domnul Isus!

  5. Problema Oastei este departarea de adevaratele randuieli, imbracamintea cuviioncioasa, mai ales la femei lasa de dorit, exista o rusine din partea surorilor sa poarte batic care sa acopere tot capul, fratilor le este rusine cu neveste care sa se imbrace cat mai decent atat la adunare cat si in afare ei.
    Biserica este interesata doar de nevoile lor, nu de nevoile credinciosilor, si au un interes sa dezbine tot ce nu se supune orbeste ordinelor ” conducatorilor ” de la varf.

  6. Fiecare vom da socoteala pentru felul cum am slujit si iubit aceasta Lucrare…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!