1. După cum nu există un mai fericit părinte ca a-cela care îşi poate privi copiii săi trăind totdeauna în dragoste şi în caldă părtăşie, totdeauna împreună,
tot aşa nu există o mai mare nefericire decât aceea a unui părinte care îşi vede copiii săi urându se unul pe altul.
2. Păcatul cuibărit în inimile părinţilor care se urăsc se lăţeşte, se adânceşte, se îngroaşă neîncetat,
fiind alimentat şi dintr o parte, şi dintr alta,
– până ajunge o prăpastie fioroasă, plină cu foc, cu otravă, cu murdărie şi cu blestem.
Un adevărat iad în care ard şi se chinuiesc încă din lumea aceasta fraţii împreună.
Ce le mai rămâne apoi bun din tot ce au şi din tot ce au avut ei odată?
Nimic!
3. Iată cât de mare lucru este ca fraţii să vegheze cu toţii împreună şi fiecare în parte,
spre a nu ajunge niciodată între ei la răceală şi apoi la îngheţ.
Să vegheze fiecare [asupra sa], ca să nu cadă el nici într o ispită care l ar putea rupe de dragostea şi de părtăşia ce¬lorlalţi fraţi.
4. Să nu şi abată inima spre legături străine, spre înfrăţiri străine, spre iubiri şi credinţe străine.
Căci întovărăşirile rele strică obiceiurile bune.
Şi strică armonia familiei lor
şi, în urmă, nimiceşte toată părtăşia frăţească.
5. Nici unul dintre fraţi să nu se lase ispitit de gânduri de întâietate
sau de lăcomia laudei ori a banului…
Să nu cadă în păcatul aprins al desfrânării, sau al băuturii, sau al clevetirii.
Căci din pricini de acestea încep fraţii să se despartă dimpreună.
6. Fraţii mei, îndată ce vedeţi pe vreunul dintre voi că păcătuieşte, săriţi cu toţii ca arşi…
Săriţi la rugăciune, la post şi lacrimi fierbinţi
– către Domnul şi către fratele căzut în primejdie –
şi nu vă lăsaţi până nu veţi birui şi veţi scoate dintre voi păcatul.
7. Nu lăsaţi păcatul să stea între voi până deseară,
sau până mâine, sau până la anul viitor,
căci cu cât se învecheşte mai mult, cu atâta răul prinde mai adânci rădăcini
şi va putea fi scos mai greu – dacă vreodată va mai putea fi scos.
8. Fiecare să şi recunoască partea sa de vină şi să şi ceară iertare celuilalt sau celorlalţi.
Chiar dacă nu se simte vinovat că a făcut răul,
să se simtă vinovat că n a făcut binele la timp.
Căci dacă cei mai nevinovaţi îşi vor recunoaşte vina, va ajunge să şi o recunoască şi cel mai vinovat.
Numai aşa trebuie să facă fraţii împreună.
Numai atunci va fi între ei totul şi totdeauna
– şi plăcut, şi dulce.
9. Slujba de ziua este totdeauna mai uşoară decât cea de noaptea.
Ziua, Casa Domnului este mereu cercetată, este mereu plină.
Plină de lumină, de bucurie, de cântări, de închinători, de ascultători, de curioşi…
Dar când vine noaptea, lumina se întunecă,
bucuria se împuţinează,
cântările încetează,
închinătorii se răresc,
ascultătorii se duc,
curioşii se ascund…
– şi slujba în ea este din ce în ce tot mai grea.
10. Când vine noaptea, numărul slujitorilor rămâne mai mic şi puterea lor este mai greu încercată.
Slujirea devine mai grea, mai plină de primejdii şi de ameninţări,
iar ispitele cresc nu numai în număr, ci şi în putere.
Ce mult trebuie să ne rugăm pentru cei ce trec prin încercări din pricina slujbei Domnului!
11. În încercările Evangheliei totul cere o muncă istovitoare. Pentru că noaptea, cei rămaşi la slujbă trebuie să facă şi lucrul celor duşi, să facă şi partea celor fugiţi.
Trebuie să facă singuri cât făceau altădată nu numai un număr mai mare,
dar şi în condiţii mai uşoare.
12. Desigur, sunt de o mare trebuinţă în Casa Domnului cât mai mulţi slujitori, fiindcă trebuinţele ei sunt atât de multe!
Este atât de mult bine care trebuie făcut, încât nici-odată nu vor fi prea mulţi cei care vin să l facă.
13. Este atât de multă nevoie de rugăciune, de lu-mină, de vestire,
încât totdeauna va mai fi loc pentru oricine doreşte să le împlinească.
14. Este atâta lipsă pe pământ de oameni credincioşi, încât va fi binecuvântat de Dumnezeu oricine vine să trăiască şi să moară ca un adevărat slujitor credincios.
Oricât de mic ar fi locul unde a slujit acesta în Casa Domnului, în Biserica Lui şi în slujba Sa, locul acesta este totuşi mare şi însemnat.
15. Când vine noaptea peste Casa Domnului…
şi când numărul celor care stau să L slujească pe Domnul rămâne tot mai mic,
iar slujba devine mereu tot mai grea,
– atunci preţul celor care stau şi slujesc acolo devine de o mie de ori mai mare şi mai frumos.
16. În astfel de împrejurări este, desigur, mare şi grea slujba celor luaţi din Casa Domnului şi duşi în casa suferinţei
ca să facă acolo o slujbă după planul şi după voia Domnului.
Dar cu nimic nu i mai mică şi mai uşoară nici slujba celor rămaşi ca să întreţină focul de pe altar!…
Să i preţuim la fel de mult pe toţi.
17. Dacă răbdarea unora merită să fie cinstită şi pomenită, spre slava Domnului, căci ea aduce totdea¬una un nou har, o nouă putere şi o nouă lumină Casei Domnului,
– desigur, tot la fel este vrednică de cinstire şi îndrăzneala, hărnicia şi stăruinţa celor rămaşi.
Căci nici jertfa lor nu i mai mică, fiindcă şi datorită ostenelilor lor Lucrarea s a păstrat şi a continuat rodind.
18. Dragi slujitori ai Domnului, voi, care sunteţi lăsaţi în Casa Domnului ca slujitori în schimbul de noapte, în vremile de încercare şi de primejdii,
când tot lucrul sfânt rămâne pe seama voastră,
– o, fiţi treji!
Simţiţi vă atunci toată răspunderea care rămâne în întregime pe umerii voştri – şi întăriţi vă!
Căci nu numai o slujbă mai grea veţi primi, ci şi o putere mai mare.
19. Ridicaţi vă mâinile în încercări şi mai mult
şi binecuvântaţi şi mai frumos,
rugându vă şi mai fierbinte
– şi nu încetaţi până ce va trece noaptea!
Şi vor veni cei plecaţi, iarăşi, înapoi, ca nişte râuri de Miazăzi.
20. Fiţi credincioşi în lucrul încredinţat în vremea încercării numai vouă!
Faceţi totul şi în locul tuturora, până când iarăşi se vor întoarce toţi fraţii voştri cei duşi în suferinţă,
până când iarăşi va veni lumina peste toţi.
Căci şi la slujbă fiind una, veţi fi una şi la răsplătire, cu toţii:
şi voi, cei din Casa Domnului, şi ei, cei duşi în Casa Robiei.
Dumnezeu să vă dea o veşnică răsplată tuturor.
Amin.
Traian Dorz, din ”Strălucirea biruinţei” Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2007
