Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996
După credinţă şi nădejde, care este cea de a treia virtute teologica?
După ce am aflat ce este credinţa şi nădejdea, trebuie să ştim că pentru dobândirea mântuirii şi fericirii veşnice, credinciosul, pe lângă credinţă şi nădejde, are neapărată trebuinţă şi de dragoste, care este a treia şi cea mai mare virtute teologică.
Prin credinţă, credinciosul primeşte şi-şi însuşeşte adevărurile mântuitoare descoperite de Dumnezeu şi propovăduite de sfânta noastră Biserică Ortodoxă; prin nădejde aşteaptă cu deplină încredere ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire tot ce i-a făgăduit pentru mîntuirea sa; prin dragoste însă el intră în cea mai strânsă comuniune de viaţă cu Dumnezeu. îl îmbrăţişează cu toate puterile sufletului său ţi-I împlineşte voia Sa cea atotsfântă, precum citim în Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16).
Ce este dragostea?
în înţeles larg, dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic de dorit.
Această năzuinţă este sădită de însuşi Dumnezeu în firea omului, la creare, şi de aceea se numeşte dragoste firească.
în temeiul acestei năzuinţe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul său, socotindu-L bunul său cel mai mare.
Dar cum, prin păcatul strămoşesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
De aceea, pentru mântuirea sa, creştinul are neapărată trebuinţă de dragoste care să lucreze cu putere de sus, adică de dragostea suprafirească, de dragostea creştină sau de dragostea ca virtute teologică.
Ce este dragostea creştină?
Dragostea creştină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul creştinului, prin care acesta are năzuinţa adâncă şi curată către Dumnezeu, bunul său cel mai înalt, doreşte din toate puterile sufletului unirea cu El şi are voinţa hotărâtă de a împlini voia Lui atotsfântă, jertfind, în caz de nevoie, orice bun pământesc.
Dragostea creştină este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) şi este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5).
Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul şi sufletul tuturor virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit „imn al dragostei creştine”, pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni:
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte, şi orice ştiintă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte… Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 1-3, 13).
Deci dragostea este mai presus de toată ştiinţa şi cunoştinţa, este mai mare chiar decât celelalte două virtuţi teologice: credinţa şi nădejdea.
Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, căci credinţa „este lucrătoare prin dragoste” (Gal. 5, 6), iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu.
va urma
