Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Dragostea înseamnă viaţă, disensiunea, moarte

Dragostea înseamnă viaţă, disensiunea, moarte

Dragostea înseamnă viaţă, disensiunea, moarte

Aceştia sunt, iubiţii mei, zeii pe care îi cinstesc păgânii sau mai degrabă care sunt adoraţi. N-au vrut să-i lase; zeii lor însă i-au lăsat. Totuşi mulţi i-au lăsat şi îi lasă în fiecare zi, răsturnând altarele lor din mijlocul inimii lor. Să ne veselim mai mult că vin la unitate decât că îmbrăţişează dezbinarea. Păgânul nu trebuie să afle la noi nici un pretext de a nu fi creştin. Noi să fim uniţi în cinstirea unui singur Dumnezeu, fraţilor, şi atât de uniţi, ca unirea noastră să fie pentru păgâni motiv de abandonare a zeilor lor şi să vină la pace şi unitate întru cinstirea unui singur Dum­nezeu. Dacă dispreţuiesc să vină la noi şi dacă ne reproşează dezbinările noastre pentru a-şi justifica încetineala şi lenea în a îmbrăţişa credinţa creştină, vreau să le spun un cuvânt şi vă sugerez vouă răspunsul pe care îl veţi putea da lor. Cu siguranţă, nu pot fi mai buni decât noi lăudându-se cu unitatea şi armonia lor, căci nu au să facă faţă ca noi unui duşman neîmblânzit. Trăiesc în pace sub stăpânirea lui, dar nu prin religia noastră. El i-a înlănţuit în cinstirea zeilor mincinoşi; îi vede robi şi robi ai demonilor; ce are el de câştigat din dezbinarea lor sau ce are de pierdut din aceea că sunt în armonie? Aşa îi ţine Satana sub stăpânirea lui, însă într-o cinstire comună, deşi mincinoasă şi deşartă, şi fără a se dezbina între ei. Dar atunci când el a văzut că-l părăsim, că aleargă mulţimea spre cinstirea unui singur Dumnezeu, când a văzut c-am lăsat profanate ascunzişurile lui, că i-am dărâmat templele, că i-am sfărâmat idolii, că am interzis jertfele lui, a înţeles că şi-a pierdut stăpânirea, că ai săi l-au lăsat şi că-L cunosc pe adevăratul Dumnezeu, ce va face oare şi cum le va întinde cursele lui? Ştie că noi suntem în unire pentru a-l alunga pe el ca pe un trădător. Nu ne poate diviza unitatea lui Dumnezeu, nici nu ne poate pune înainte dumnezei mincinoşi. Înţelege că viaţa noastră este dragostea şi că dezbinarea ar însemna moartea noastră. Neputând fabrica mai mulţi dumnezei pentru creştini, seamănă printre ei dezbinarea, înmulţeşte sectele, naşte erorile, răspândeşte ereziile. Însă orice-ar face, oamenii pe care el îi atrage nu sunt decât paiele despre care ne vorbeşte Domnul. Să nu ne temem de nimic. În ciuda furiei lui, a vicleniei, a dezbinării pe care o seamănă printre creştini, vom recunoaşte mereu pe adevăratul Dumnezeu, iar unitatea noastră în credinţa şi în mărturisirea aceasta va fi siguranţa noastră. Şi grâul cel bun, fraţilor, rămâne pe câmp sau e adus aici; vântul ispitelor ia cu el o parte din paie nu pentru a fi un exemplu de pierzare, ci pentru a fi o încercare de curăţie. Nu ia toate paiele; câteva mai rămân, ca să fie vânturate în ziua de apoi şi aruncate în foc! Siliţi-vă deci, fraţilor, cât vă este dat timpul, siliţi-vă prin puterile voastre şi faceţi ca paiele să redevină grâu, căci grâul nu trebuie să piară. Aici se arată iubirea noastră pentru voi; e marea ocupaţie a vieţii noastre. N-am şti până unde să iubim pe fraţii noştri, dacă nu era nimeni în pericol. Nu puteam măsura dorinţa pe care o avem de a vă izbăvi, dacă nu aveam înainte prăpastia pierzării.

Să ne ostenim, fraţilor, să nu ne lenevim; să folosim toţi atenţia noastră, chinurile, credinţa noastră, spre Dumnezeu, spre cei dezbinaţi şi între noi, pentru ca, în dorinţa ce o avem de a stinge o veche ceartă, să evităm, în mijlocul nostru, orice nou subiect de dezbinare; iar înainte de toate să veghem la paza celei mai mari iubiri între noi. Ereticii au ajuns de gheaţă întru fărădelegile lor. Cum veţi face să topiţi gheaţa, dacă nu ardeţi voi înşivă cu focul dragostei? Să nu luăm în seamă plângerile lor, ca şi cum i-am stingheri. Trebuie să vedem ţinta, asta trebuie să ne întărească. Vrem să-i ucidem sau mai degrabă să-i izbăvim de la moarte? Să ne folosim toate mijloacele, dar cu cumpătare, să tămăduim rănile cele de demult şi să ne păzim ca nu cumva să moară bolnavul în mâinile doctorului. Să vedem de plânge copilul când îl ducem la şcoală. Trebuie să ştim că cel bolnav se operează, că respinge mâna doctorului. Apostolii au fost pescari, iar Domnul le-a zis: „Vă voi face pe voi pescari de oameni” (Mt 4, 19). Ori, spus este la profeţi că trebuia Dumnezeu să trimită în primul rând pe pescari şi în cel de-al doilea rând pe vânători[1]. A trimis mai întâi pe pescari şi apoi pe vânători. De ce pescari, de ce vânători? Închinătorii la idoli au fost pescuiţi în nemărginita şi adânca mare a superstiţiilor şi prinşi în năvodul credinţei. Ce-au făcut vânătorii? Au fost trimişi la cei ce rătăceau prin munţi şi văi, mergând prin cugetele mândre ale oamenilor şi înălţimile deşertăciunilor pământeşti. Unul din munţii aceştia este Donat, altul Arie, altul Photin, altul Novat. Oamenii rătăceau prin munţi şi era nevoie de vânători, pentru a-i prinde. De aceea fiecare a avut rolul său de împlinit, vânătorul ca şi pescarul. Şi nu ni se poate spune: De ce Apostolii n-au forţat, n-au constrâns pe nimeni? Apos­tolul este un pescar, îşi aruncă mreaja lui în mare şi prinde ce se întâlneşte. Vânătorul însă înconjoară pădurile, goneşte prin tufişuri, îşi înmulţeşte încercările să aducă vânatul în plasă. Să n-o ia pe aici; să n-o ia pe-acolo; vino aici, bate acolo; strigă şi-l înspăimântă; nu trebuie să iasă, nici să scape. Mreaja deci reprezintă viaţa noastră, cu condiţia să păzim iubirea; nu vă temeţi să fiţi plictisitori, ci mai mult să nu iubiţi îndeajuns. Este oare o adevărată iubire aceea care nu face nimic şi care lasă să moară?

12. Ascultaţi, fraţilor, o comparaţie; căci un astfel de lucru poate avea mai multe asemănări. Asta e condiţia oamenilor pe pământ, că fiecare vrea ca fiii lui să-i urmeze; şi nu este nimeni care nu râvneşte şi nu nădăjduieşte această ordine de lucruri în casa lui şi ca fiii să urmeze părinţilor. Totuşi dacă părintele cel bătrân e bolnav (nu spun dacă fiul este bolnav alături de tatăl său, el, moştenitorul, succesorul, cel adus pe lume pentru a urma tatălui său după moarte; nu spun asta, ci spun) dacă tatăl bătrân este bolnav, gata de plecare, simţind moartea apropiindu-se, voind să răspundă la chemarea ei şi nemaiavând nimic de dorit aici pe pământ… E bolnav deci tatăl bătrân. Fiul lui, plin de iubire, este acolo, nu-l părăseşte. Doctorul vede pe bolnav cufundat într-un somn înşelător şi fatal. Situaţia aceasta însă, a unui bătrân ce va muri şi care nu va mai avea decât câteva zile de trăit îl lasă aproape rece. Fiul însă este acolo; atent şi îngrijorat, aşteaptă să spună doctorului: Omul acesta poate fi în letargie şi să moară, dacă-l lăsăm să doarmă. Dacă vreţi să trăiască, nu-l lăsaţi să doarmă. E un somn dulce şi totodată înşelător. Fiul însă care îl ascultă pe doctor nu pier­de nici unul din cuvintele sale. Îl suceşte pe ta­tăl său, îl clatină şi, dacă nimic nu câştigă, îl ciu­peşte. Şi, dacă tot nu reuşeşte nimic, îl înţeapă. E sigur că-şi agită tatăl şi n-ar fi un fiu bun dacă nu l-ar agita. Însă tatăl care voieşte să moară îşi vede rău fiul, îl priveşte cu tristeţe şi-i zice: „Lasă-mă, de ce mă clatini aşa?” Doctorul spune: „Dacă dormi, vei muri”. „Lasă-mă, răspunde tatăl, vreau să mor”. Bătrânul zice: „Vreau să mor”. Însă fiul ar fi un fiu rău dacă nu i-ar spune: „Eu nu vreau”. Şi totuşi viaţa aceasta nu trebuie să dureze decât o vreme şi amândoi trebuie să moară: şi tatăl pe care fiul îl clatină să-l trezească, şi fiul ce trebuie să urmeze tatălui după moartea lui. Amândoi nu fac decât să treacă prin viaţă; amândoi o parcurg cu rapiditatea unei păsări ce zboară. Şi totuşi nici tatăl bun nu ar fi, nici fiul, dacă n-ar căuta să-şi păstreze unul altuia viaţa aceasta vremelnică, chiar şi prin deranj reciproc.

Iar eu voi vedea deci pe fratele meu cuprins de somnul unei obişnuinţe primejdioase şi nu-l voi trezi oare, cu frica de a-i tulbura somnul şi starea periculoasă? Să mă păzească Domnul de laşitatea aceasta, chiar când viaţa fratelui meu ar trebui să-mi micşoreze moştenirea. Dar când e vorba de o moştenire ce nu poate fi împărţită, nici micşorată printr-un mai mare număr de împreună moştenitori, nu l-aş trezi oare pe un frate adormit, nu l-aş scoate dintr-un somn de moarte, dintr-o greşeală primejdioasă, nu l-aş clătina oare, la nevoie, ca să-i aduc bucuria unei bunătăţi de nespus? Ba da, o voi face. Dacă eu nu dorm, o voi face; iar dacă nu o fac, înseamnă că am adormit.

13. Într-o zi când Domnul vorbea poporului, iubiţilor, cineva L-a întrerupt şi I-a zis: „Doamne, spune fratelui meu să împartă cu mine moştenirea noastră.” Iisus i-a răspuns: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau arbitru între voi?” (Lc 12, 13). Fără îndoială, n-a refuzat să liniştească poftele, dar nu a voit să fie judecător pentru a împărţi. Şi noi, iubiţilor, să nu căutăm în Domnul nostru un judecător pentru bunătăţile acestei lumi; moştenirea noastră nu este de acest fel. Să-I vorbim cu sinceritate şi cu o bună conştiinţă şi fiecare să-I zică: Stăpâne, spune fratelui meu nu să împartă, ci să păzească cu mine moştenirea noastră. Ce vrei tu să-mparţi, fratele meu? Ce ne-a dăruit Domnul nu se poate împărţi. Oare aur, ca să-l putem pune în balanţă? Argint, bani, robi, turme, păduri, ţarini? Toate acestea se pot împărţi. Bunătatea Domnului însă nu o putem împărţi: „Pacea Mea o dau vouă, pacea Mea o las vouă” (In 14, 27).

În fine, în bunurile pământeşti, împărţirea lor, micşorează partea voastră. Presupuneţi doi fraţi trăind cu tatăl lor. Tot ce are el este al amândurora. Toate le are unul, toate le are şi celălalt. Întrebaţi-i care sunt bunurile lor. Dacă spuneţi unuia: „Al cui este calul acesta?”. Vă va răspunde: „Al nostru”. „Al cui, pământul acesta, robul acesta?”. La toate va răspunde: „Ale noastre”. Dar dacă-şi împart averea, răspunsul nu va mai fi acelaşi. „Al cui e calul?”. „Al meu”. „Al cui e celălalt cal?” „Al fratelui meu”. Iată rezultatul diviziunii. N-ai primit un cal, ci ai pierdut unul. Dacă deci moştenirea noastră era de natură de a fi împărţită, eu spun că ar trebui să evităm dezbinarea, pentru a nu ne micşora averile noastre. Nimic nu este mai de plâns ca atunci când copiii tatălui lor ce trăieşte vor să-şi împartă moştenirea. Când ajung la limită şi îi auzim certându-se şi contra­zicându-se pentru revendicarea părţii lor, bătrânul strigă: „Ce faceţi voi? Încă mai trăiesc. Mai aşteptaţi, să mor, şi veţi împărţi casa mea”. Dar noi avem pe Tatăl nostru, Care este Dumnezeu. De ce să cugetăm la partaj? De ce să ne dezbinăm? Să aşteptăm. Dacă va muri, să împărţim…

[1] Ier 16, 16

Opuscule / Fericitul Augustin ; trad.: protos. dr. Arsenie Obreja. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!