Home Dragostea pentru vrăjmaşi după Sfântul Siluan Atonitul

Dragostea pentru vrăjmaşi după Sfântul Siluan Atonitul

Dragostea pentru vrăjmaşi după Sfântul Siluan Atonitul

Prof. GHEORGHIOS I. MANTZARIDIS
Universitatea „Aristotelis“ Thesalonic
sursa: http://altarul-banatului.ro
Anul XXI (LX), serie nouă, nr. 10–12,
octombrie–decembrie 2010
EDITURA MITROPOLIEI BANATULUI

Dragostea ocupă locul central în creştinism caracterizând felul de a fi al lui Dumnezeu şi firea Lui Dumnezeu care este iubire, comuniune de persoane, Treime de o fiinţă şi nedespărţită. Iar iubirea lui Dumnezeu se descoperă lumii prin energiile Lui. Creaţia lumii, conservarea ei şi întreaga lucrare a iconomiei lui Dumnezeu, care culminează cu întruparea lui Hristos, este lucrare a iubirii dumnezeieşti. Omul, ca făptură „după icoana şi asemănarea lui Dumnezeu“, oglindeşte în natură, în firea lui, dumnezeiasca dragoste, desăvârşindu-se prin participarea şi altoirea lui iubirii dumnezeieşti.

„Teamă şi emoţie cuprind sufletul meu, atunci când vreau să scriu despre «dragostea lui Dumnezeu»“ – zice Sfântul Siluan Atonitul. „Inima mea este săracă şi nu are puterea să descrie iubirea Domnului“. Dacă Sfântul Siluan este stăpânit de asemenea sentimente, când voieşte să scrie despre dragostea lui Dumnezeu, ce ar trebui să se întâmple cu noi când încercăm să ne apropiem de un asemenea subiect. Din moment ce, totuşi, iubirea are un loc central în credinţa noastră, şi în măsura în care aceasta caracterizează firea lui Dumnezeu s-ar cuveni să o caracterizeze şi pe a noastră, fie şi într-o formă mai nedesluşită, având datoria să o cercetăm, pe cât ne este cu putinţă, ajutaţi de experienţa şi didascalia Părinţilor Bisericii noastre, şi în mod special a Sfântului Siluan Atonitul, care a vorbit cu atâta insistenţă despre iubirea faţă de vrăjmaşi.

Părintele Sofronie, fiu duhovnicesc şi biograf al Sfântului Siluan, în deja clasica lucrare, Sfântul Siluan Atonitul, scrie referitor la acesta, că „împărţea oamenii, nu în duşmani sau prieteni, ci în câţi l-au cunoscut pe Dumnezeu şi câţi încă nu-L cunosc“ 1. Conştiinţa universală şi catholică a acestui monah atonit nu trebuia să împartă deofiinţimea umanităţii în prietenească sau duşmănoasă, şi să excludă în acest mod universalitatea omului. Iubirea creştină, ca autentică şi adevarată iubire, cuprinde şi pe duşmani. Iar această iubire asimilează pe om lui Dumnezeu.

Cine iubeşte pe Dumnezeu, ţine poruncile Lui. Iar împlinirea poruncilor lui Dumnezeu se rezumă în împlinirea dublei porunci a iubirii: „iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău cu toata inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este prima şi marea poruncă. A doua, şi la fel cu cea dintâi, iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se atârnă toată legea şi profeţii“ (Matei 22, 37–40).

Prioritatea aparţine iubirii de Dumnezeu. Iubirea aceasta cultivă şi iubirea de aproapele. Dar şi iubirea de aproapele duce la iubirea de Dumnezeu. Astfel, iubirea de Dumnezeu se împleteşte indestructibil cu iubirea de aproapele. În realitate este vorba de o singură iubire cu dublă energie, care se împarte indivizibil la Dumnezeu şi la aproapele. După cum ramarca şi părintele Sofronie, „iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele alcătuiesc o singură viaţă. Pentru aceasta, dacă cineva crede ca trăieşte în Dumnezeu şi iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, se află în rătăcire. Numai aşa, prin porunca a doua ni se oferă posibilitatea să constatăm dacă trăim cu adevărat în Dumnezeul cel Adevărat“ 2.

Porunca iubirii de Dumnezeu se adresează întregului „a fi“ al omului. Nu există vreo regiune sau ceva ce ţine de existenţa umană, care să nu trebuiască sau să nu poată să participe la iubirea lui Dumnezeu. Omul este chemat să iubească pe Dumnezeu cu toată inima lui, cu tot sufletul său şi cu cu tot cugetul său. Astfel, întreg omul se uneşte cu Dumnezeu şi devine comun vieţii dumnezeieşti. Cum se poate însă trăi şi exprima această iubire a omului de Dumnezeu? La această întrebare ne răspunde Însuşi Hristos: „cel ce cunoaşte şi împlineşte poruncile Mele, acela este cel ce Mă iubeşte“ (Ioan 14, 21). Iubirea omului de Dumnezeu se trăieşte şi se exprimă prin împlinirea poruncilor Lui.

Nu toţi oamenii iubesc în acelaşi mod pe Dumnezeu. Descriind, Sfântul Siluan, treptele diferite ale iubirii omului către Dumnezeu, scrie: „există iubire mică, există iubire de mijloc, există şi desăvârşită. Cine se teme de păcat, acela iubeşte pe Dumnezeu. Cine are pietate, acela iubeşte mai mult. Cine are în sufletul său foc şi bucurie, acela iubeşte mult mai mult. Cine are harul şi în sufletul şi în trupul său, acela are iubirea desăvârşită. O asemenea iubire a dat Duhul Sfânt martirilor şi numai cu aceasta au răbdat cu bărbăţie toate chinurile“ 3.

A doua mare poruncă cheamă pe om să iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi. Iubirea aceasta se poate trăi în două planuri: a) psihologic sau social, şi b) existenţial sau în plan duhovnicesc. În primul cadru, credinciosul, fără să depăşească starea de dezagregare ce există între el însuşi şi aproapele său, iubeşte pe aproapele precum se iubeşte pe sine. Această iubire poate fi cea mai înaltă formă a dragostei ce se poate constata în lumea noastră, nu este însă şi cea mai desăvârşită, pe care o poate trăi creştinul. Desăvârşirea iubirii creştine se află în planul existenţialist sau duhovnicesc, unde piere orice stare de dezagregare între „eu“ şi  „tu“. În planul acesta creştinul nu mai distinge între sine şi aproapele, ci iubeşte pe aproapele sau ca pe sine însuşi, îl iubeşte ca parte a întregului şi nedespărţitului trup, din care face şi el parte. Îl iubeşte, descoperind în persoana lui veritabilul său sine, însăşi viaţa să. „Fratele nostru, zice, este viaţa noastră“ 4. Prin împlinirea acestei porunci se trăieşte deofiinţimea neamului omenesc. Iar realizarea poruncii îndreptează întreaga umanitate spre a deveni „un unic Om“ 5.

Într-un asemenea cadru devine evident că aproapele se consideră fiecare om dincolo de orice diferenţiere. Aproapele nu se determină prin elemente obiective, ci se apropie cu dragoste şi se slujeste prin disponibilitate şi sacrificiu. Aproapele nu este doar cunoscutul ci şi străinul, nu este doar prietenul ci şi duşmanul. Prin excelenţă, iubirea către duşmani reprezintă indiciul esenţial al iubirii creştine. Este piatra de încercare prin care se poate controla şi evidenţia în general, existenţa ei: „dacă iubiţi pe cei care vă iubesc pe voi, ce har veţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei… voi, însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi faceţi bine şi împrumutaţi, nimic aşteptând înapoi, şi va fi plata voastră multă, şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci Acesta Drept este şi cu cei nerecunoscători şi vicleni“ (Luca, 6, 32–35).

„Domnul“ – zice Sfântul Siluan Atonitul –, „ne-a dat poruncă să ne iubim unii pe alţii şi să iubim pe vrăjmaşi. Cum, însă, să îi iubim (pe vrăjmaşi) dacă ne fac rău? Sau, cum să îi iubim pe aceia care prigonesc Sfânta Biserică?“ 6. Dragostea aceasta nu e posibilă la om, decât prin harul Duhului Sfânt. Cine nu a cunoscut pe Duhul Sfânt, zice, nu poate înţelege cum este posibil să iubească pe vrăjmaşi, nici nu acceptă o asemenea iubire 7. Pentru a primi însă credinciosul harul Sfântului Duh şi să poată iubi pe vrăjmaşii lui, trebuie să se lupte. La început, precizează Sfântul Siluan, „sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşi, iar Domnul văzând intenţia ta cea bună, îţi va dărui tot ajutorul. Însăşi experienţa ta te va convinge de aceasta“ 8.

Iubirea de vrăjmaşi nu se dobândeşte precum un exerciţiu sportiv. Nu este deloc natural să iubească cineva pe acela care urmăreşte chiar uciderea lui. Dragostea aceasta se trăieşte numai ca stare harismatică. Pentru a iubi cineva pe duşmanii săi, trebuie să aibă mare har înlăuntrul lui. Harul acesta, după Sfântul Siluan Atonitul, nu este desăvârşirea, este însă suficient pentru mântuire 9. Credinciosul trebuie să privegheze continuu, pentru a nu pierde harul acesta. Pentru aceasta, îndeamnă Sfântul Siluan, îndată ce te-a jignit cineva, roagă-te pentru el lui Dumnezeu, şi astfel vei păstra pacea lui Dumnezeu în sufletul tău 10.

În legătură cu această temă, pentru a afirma spiritul Creştinătăţii, Sfântul Siluan menţionează răspunsul pe care l-a dat Hristos celor doi ucenici, lui Ioan şi Iacov, când, în drumul lor spre Ierusalim, samarinenii au refuzat să-L primească. Atunci, propunerii celor doi ucenici, să coboare foc din cer şi să-i ardă pe samarineni, Hristos le spune cu milă: „nu am venit să nimicesc sufletele oamenilor, ci să le mântuiesc“ (Luca 9, 55–56) La fel şi noi, adaugă Sfântul Siluan, avem datoria să gândim una: „să se mântuiască toţi“ 11.

Acolo unde există „duşmani“, zice Părintele Sofronie, există şi „respingere“. Prin respingere omul decade inevitabil din comuniunea dumnezeiască şi se află deja înafara lui Dumnezeu… „cei care urăsc şi resping pe fratele lor sunt nedesăvarşiţi, nu l-au cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat, Care este Dragoste ce le îmbrăţişează pe toate, şi n-au aflat încă drumul ce duce la Acesta“ 12. Cine gândeşte răul pentru vrăjmaşii lui, subliniază şi Sfântul Siluan, „înseamnă că nu are dragostea lui Dumnezeu şi n-a cunoscut încă pe Dumnezeu. Înseamna că mai degrabă duhul cel viclean a intrat în inima lui şi aduce gânduri rele, deoarece, după cuvintele Domnului, din inimă ies gândurile rele sau bune“ 13.

Ura dezbină oamenii. Vine în antiteză cu deofiinţimea firii lor şi reprezintă o boală şi o stare nenaturală. De aceea şi iubirea pentru aproapele nu poate fi desăvârşită dacă nu cuprinde, fără discriminare, toţi oamenii. Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază următoarele: „dacă însă pe unii îi urăşti, iar pe alţii nici nu îi iubeşti nici nu îi urăşti, pe alţii iubindu-i, însă în mod egal, iar pe unii îi iubeşti mult, din aceasta inegalitate cunoaşte că departe eşti de desăvârşirea dragostei, care presupune a iubi în mod egal pe toţi oamenii“ 14.

Iubirea de aproapele nu poate fi temelia iubirii de Dumnezeu. Binenţeles, iubirea de aproapele se leagă desăvârşit cu iubirea de Dumnezeu. Izvorul însă al iubirii este Dumnezeu. Pentru aceasta, iubirea autentică pentru om se fundamentează pe iubirea de Dumnezeu. Iubirea autentică de Dumnezeu se transformă în iubire autentică de om. De aceea şi Sfântul Siluan încredinţa în continuu că „cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, întru el nu există iubirea lui Dumnezeu şi în el nu a locuit încă harul Acestuia“ 15. Omul percepe de obicei iubirea egocentric şi interesat. Se absolutizează pe sine şi uită că iubirea lui nu este Dumnezeu, ci Dumnezeu este iubirea. Iar dacă iubirea omului nu se acordă cu voinţa lui Dumnezeu, înseamnă ca aceasta nu este adevărată, ci prefăcută sau iubitoare de trup.

Se întâmplă, uneori, ca iubirea omului să se orienteze doar spre Dumnezeu şi să-l uite pe om, sau să se îndrepte numai spre om şi să-L iute pe Dumnezeu. În ambele cazuri, iubirea nu este adevărată. După cum precizează Apostolul şi Evanghelistul Ioan, „dacă cineva spune, iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său urăşte, mincinos este. Căci dacă nu iubeşte pe fratele pe care îl vede, pe Dumnezeu, pe care nu-L vede, cum poate să-L iubească? Şi această poruncă avem de la Acesta, ca cel ce iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său“ (I Ioan, 4 20–21). Harul lui Dumnezeu, scrie Sfântul Siluan, vine şi rămâne având dragoste către fratele 16.

Iubirea este congenitală omului ca „σπερματικός λόγος“ – cuvântul roditor. În acelaşi timp iubirea este şi poruncită spre împlinire. Iubirea, ca şi cuvânt roditor, există în natura umană, în timp ce împlinirea poruncii este exerciţiu al virtuţii şi rod al Duhului Sfânt (vezi Galateni 5, 22). Din aceasta deducem că iubirea constituie un dat ontologic al fiinţei omeneşti. Fără păzirea poruncilor iubirii, după cum s-a predicat de către Hristos şi s-a descoperit în persoana Lui, cu viaţa şi moartea Lui, cuvântul roditor, ce există în om, nu poate aduce roadă.

Prima experienţă a dragostei se împărtăşeşte omului prin iubirea maternă, încă din viaţa intrauterină. De acolo începe simţirea şi trăirea ei în lume. Este şi motivul pentru care lipsirea de dragostea maternă are consecinţe traumatizante pentru sufletul copiilor. Iubirea mamei este iubire naturală, care cuprinde şi elemente dezinteresate. Din această perspectivă iubirea maternă reprezintă cea mai profundă formă de iubire naturală. Pe cât de profundă este iubirea, precizează Sfântul Siluan, pe atât de mare e suferinţa 17. Pentru aceasta suferinţa maternă este şi cea mai mare în planul vieţii naturale.

Scopul vieţii morale a Creştinului trebuie să fie întotdeauna trecerea de la iubirea interesată la cea dezinteresată. Iar acest lucru nu este deloc uşor sau simplu. Interesul reprezintă cel mai puternic suport al omului perisabil şi muritor, izvorăşte din simţul de autoconservare şi se leagă de frica de moarte. Dimpotrivă, dezinteresul presupune spirit de sacrificiu şi depaşirea fricii de moarte. Aceste deziderate care sunt nerealizabile pentru om, devin realizabile prin lucrarea harului lui Dumnezeu, ce eliberează omul din perisabil (stricăciune) şi din moarte şi-l conduce spre inviere şi viaţă adevărată.

Trăirea iubirii dezinteresate este influenţată, după cum este natural, şi de către factori externi. Conştiinţa comună, care precumpănea în societatea tradiţională ţărănească, spiritul kinovial pe care l-a cultivat monahismul şi constituia idealul vieţii sociale al popoarelor ortodoxe, au inrâurit pozitiv în această direcţie. Din contra, spiritul individualist al modernismului şi orientarea utilitaristă a vieţii contemporane şi a culturii contemporane nu ajută deloc la dezvoltarea iubirii dezinteresate. Astfel devine evidentă marea însemnătate a prezenţei vieţii de obşte monastireşti, pentru societatea de azi Iubirea nu este o noţiune abstractă şi impersonală, dar există şi se manifestă la persoane în relaţiile interpersonale sau comunitare. În mod repetat, subliniază Sfântul Siluan, „e de ajuns un salut pentru a simţi sufletul înlăuntru, o transformare a bunătăţii, după cum ajunge o privire supărăcioasă, ca să alunge iubirea şi harul lui Dumnezeu“ 18. În acelaşi timp, însă, iubirea se asociază şi cu instituţiile societăţii. Când, adică, există iubire în oameni, aceasta se imprimă şi în instituţiile vieţii sociale. Lucrul acesta se evidenţiază şi din contribuţia care au exercitat-o Creştinii, de-a lungul timpului, în formarea instituţiilor statului. La fel, din păcate, se întâmplă şi printr-o atitudine negativă. Când lipseşte iubirea din oameni, absenţa ei devine perceptibilă nu numai în planul legăturilor interpersonale ci şi în instituţiile vieţii sociale.

Biserica este societatea iubirii, este societatea care‑i îmbrăţişează pe toţi, unde fiecare este chemat să-şi schimbe viaţa după a celuilalt, unde sinele real al fiecăruia este „ceilalţi“. Este societatea unde e posibilă trăirea iubirii Dumnezeului Treime. Repetarea păcatului adamic în viaţa zilnică se realizează prin autonomizarea omului, prin izolarea lui egocentrică şi prin auto-înălţarea lui la rang de judecător şi controlor (cântar) al celorlalţi oameni. Hristos îi cheamă, însă, pe oameni să se smerească înaintea lui Dumnezeu, să-şi deschidă inima lor şi să nu‑i judece pe ceilalţi, ci să-i iubească şi să-i ierte.

Omul nu este în poziţia de a judeca drept pe ceilalţi, deoarece nu le cunoaşte pe toate, ca Dumnezeu. Atunci când, însă, se exersează prin smerenie şi ajunge la maturitatea duhovnicească să nu-i judece pe alţii, ci să cultive gânduri bune spre aceştia, dobândeşte harisma discernământului şi poate să‑i înţeleagă şi să‑i judece corect pe toţi oamenii. Iubirea nu face însă diferenţe, ci îi cuprinde pe toţi fără osebire. Când iubirea se limitează la anumiţi aleşi, elita, şi îi părăseşte pe cei ne-aleşi, cu uşurinţă conduce spre ura celor ne-aleşi şi astfel împarte natura umană.

Oamenii, ca persoane şi umanitate, se maturizează etapizat în iubire. Lucru ce se constată şi din istoria dumnezeieştii iconomii, unde porunca iubirii nu se prezintă oamenilor de la început, în forma ei desăvârşită, ci treptat. Astfel, în Vechiul Testament, ca „pedagog spre Hristos“, a chemat oamenii să cultive iubirea în cercul poporului ales. Caracteristică este şi următoarea graduare însemnată în cartea Leviticului: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu urăşti pe fratele tău în cugetul tău, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui. Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Levitic 19, 16–18). În textul acesta iubirea se evidenţiază ca final al unei călătorii, care se realizează în patru stadii. În prima parte avem evitarea urii faţă de frate. Urmează îndreptarea aproapelui, care trebuie să se facă fără nici o urmă de ură. Al treilea stadiu interzice răzbunarea şi pomenirea răului pentru fapte rele săvârşite în trecut, iar al patrulea stadiu e porunca iubirii de aproapele, care trebuie să fie identică cu iubirea de sine 19.

 De altfel, „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“ (Exod 21, 24) nu impune aceeaşi pedeapsă, după cum rău consideră unii, ci limitează răzbunarea pentru răul provocat de către cineva. În cartea Proverbelor se face cuvânt pentru răsplătirea cu bine a răului către vrăjmaş: „dacă flămânzeşte duşmanul tău, dă-i de mâncare; dacă însetează, dă-i de băut; căci acestea se fac cărbuni aprinşi pe capul lui“ (Proverbe 25, 21–22). Cu toate că aici e evidentă existenţa îndemnului pentru exercitarea iubirii dezinteresate spre vrăjmaşi, acesta nu încetează însă să coexiste cu un minim mod de comportare omenos, dar energic, în caz de răzbunare.

Iubirea adevărată se asociază desăvârşit cu frica de Dumnezeu. Chiar şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care se recapitulează în împlinirea poruncii iubirii, are ca punct de pornire frica de Dumnezeu. Frica aceasta purifică sufletul credinciosului, îl maturizează şi îl conduce spre iubire. Pe cât credinciosul ţine poruncile lui Dumnezeu, imbold având frica, cu atât se poartă ca un rob interesat, şi viaţa lui duhovnicească are un caracter determinat (constrângere). Când, iarăşi, comportarea lui se îmbunătăţeşte şi ţine poruncile aşteptând răsplata, acţionează ca un salariat şi încetează a se mişca cu vreun interes. În cazul acesta, însă, se modelează caracterul determinat, de constrângere, a vieţii lui duhovniceşti şi conformarea spre voinţa lui Dumnezeu se poate realiza cu râvnă şi bucurie. În sfârşit, când imboldul împlinirii poruncilor este iubirea de Dumnezeu, atunci credinciosul poate acţiona dezinteresat. Nu se simte în această stare, nici rob, nici plătit, salariat, se simte liber, ca un copil al lui Dumnezeu, Tatăl lui, şi vede dumnezeieştile porunci ca mijloace de dobândire şi păstrare a libertăţii 20.

Mulţi desconsideră valoarea fricii şi afirmă că ar trebui exclusă din relaţia omului cu Dumnezeu. Poziţia aceasta pare oarecum dreaptă, precum şi în acord cu spiritul Evangheliei şi al Predaniei Bisericii. Într-adevăr, evanghelistul Ioan scrie, categoric, că, „frica nu este în iubire, ci iubirea desăvârşită leapădă frica“ (I Ioan 4, 18). Cunoscut, de asemenea este şi cuvântul Marelui Antonie, „eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc“. Pe aceasta temă se fac nenumărate răstălmăciri, când se uită importanţa decisivă ce o are frica de Dumnezeu în viaţa duhovnicească a omului. Însuşi Marele Antonie zicea către avva Pamvo că, „din a‑i fi frică de Dumnezeu, a făcut să locuiască Duhul lui Dumnezeu în acesta“ 21.

O anumită problemă se pare că prezintă legătura iubirii cu dreptatea. Şi problema aceasta este într-adevăr serioasă, când este privită prin criterii lumeşti. Cum se poate întâmpina cu dragoste nedreptatea? Cum se poate să rămână nepedepsit cineva care săvârşeşte fapte de violenţă împotriva altora? Nu cumva practicarea dragostei implică extinderea nedreptăţii? Oare, iertarea, pe care este chemat Creştinul să o ofere acelora ce-l nedreptăţesc contribuie la precumpănirea nedreptăţii? Nu cumva, într-o analiză finală, cuvântul predicat de Hristos, „nu te împotrivi celui viclean“, permite samavolnicia răului?

Răspunzând la întrebările acestea, subliniem următoarele: evitarea confruntării cu răul preconizează abordarea mai eficientă a acestuia. Prin evitarea confruntării se învinge răul, ne-creând repetiţia. Astfel se limitează şi prezenţa acestuia în societate. Într-o situaţie contrară, întoarcerea, răsplătirea, răului devine mijloc şi pentru înmulţirea, dar şi pentru eternizarea lui. Evitarea confruntării înăbuşă răul în trecut şi deschide perspective pozitive pentru viitor. Aceasta se dobândeşte în planul persoanelor şi al relaţiilor personale. La nivelul relaţiilor sociale şi al instituţiilor, este necesară intervenţia autorităţii judecătoreşti.

Creştinul care iubeşte nu nesocoteşte, din dragoste, nedreptatea ce se face în sarcina aproapelui său sau a comunităţii. Dimpotrivă, bine‑nţeles, însăşi iubirea impune atitudinea activă pentru restabilirea dreptăţii. Pe cât de lăudabil este pentru credincios să primească fără a suspina nedreptatea ce i se face, pe atât de blamant este a tolera şi a fi nesimţitor faţă de nedreptatea ce se săvârşeşte pe seama aproapelui acestuia. După cum, caracteristic, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, a răbda cineva nedreptatea săvârşită pe seama sa este îngăduit, să accepte însă nedreptatea săvârşită pe seama altora, este laşitate 22.

Iubirea pentru vrăjmaşi constituie împlinirea îndoitei porunci a iubirii, care sintetizează şi celelalte porunci dumnezeieşti. Prin iubirea de vrăjmaşi omul se aseamănă cu Dumnezeu care iubeşte toţi oamenii, drepţi sau nedrepţi, care Se jertfeşte ca om, ca să‑i mântuiască pe duşmanii Săi. În acelaşi timp, iubirea de vrăjmaşi întregeşte iubirea de aproapele, deoarece cuprinde întreaga umanitate şi nu disjunge fiinţa umană. Iar când omul trăieşte această plinătate a dragostei, are reala comuniune cu Dumnezeu. Pe acesta îl iubeşte Dumnezeu şi i se descoperă (vezi Ioan 14, 21).

Ceea ce e valabil în planul vieţii personale, e valabil şi în planul vieţii Bisericii. Biserica este, după cum scrie Apostolul Pavel, „stâlp şi temelie a adevărului“ (I Timotei 3, 15). Comuniunea cu Biserica constituie şi conexiunea societăţii la adevăr. Aşa cum subliniază şi Sfântul Grigorie Palama, „cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt în adevăr, iar cei ce nu sunt în adevăr, nu sunt ai Bisericii lui Hristos“ 23. Iubirea de vrăjmaşi reprezintă criteriul cel mai sigur al adevărului. Vederea şi cunoaşterea autentică a lui Dumnezeu există acolo unde există iubirea de vrăjmaşi. Aceasta înseamnă că iubirea de vrăjmaşi este criteriul cel mai sigur pentru recunoaşterea adevăratei Biserici. Criteriul acesta, după cum însemnează Părintele Sofronie, poate fi numit şi universal, deoarece ne oferă fiecăruia dintre noi posibilitatea ca, prin intermediul manifestării sufleteşti a vieţii duhovniceşti, care se supune controlului conştinţei, nu numai să determinăm spaţiul nostru duhovnicesc, adică să înţelegem dacă evoluţia noastră personală este adevărată sau falsă în raport cu Dumnezeu,  dar şi să distingem învăţătura Bisericii adevărate de toate alienările şi contrafacerile care vin în interferenţă cu ea 24.

Trăirea iubirii creştine, după cum într-un plan mai general şi trăirea moralei creştine, se realizează etapizat şi cu dreaptă socoteală. Pentru aceasta este necesară şi rânduirea treptată a exigenţelor faţă de credincioşi, în duhul condescendenţei, al îngăduinţei şi al iconomiei, care dealtfel caracterizează în general Biserica Ortodoxă. Merită aici să consemnăm şi o întâmplare legată de Marele Antonie. Când acesta a fost întrebat de oarecari fraţi, să le grăiască cuvânt de zidire duhovnicească, a făcut pomenire din Sfânta Evanghelie: „Dacă cineva te-a lovit peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt“ (Matei 5, 39). Aceia, însă, au răspuns că nu pot să îl împlinească. Atunci le-a zis: „Dacă nu puteţi să întoarceţi şi partea cealaltă, măcar pe cea dintâi să o răbdaţi“. Şi iaraşi aceştia şi‑au arătat neputinţa. Atunci Cuviosul s-a întors către ucenic, zicându-i: „Fă-le o fiertură de arpacaş, căci sunt neputincioşi. Dacă aceasta nu puteţi, cealaltă nu vreţi, ce să fac cu voi? Trebuie rugăciune“ 25.

Încheind părintele Sofronie prezentarea vieţii şi a învăţăturii Sfântului Siluan Atonitul, scrie: „Dacă aruncăm o privire cu mintea peste istoria bimilenară a Creştinismului, se va înfăţişa înaintea noastră un imens tezaur de realizări ale culturii creştine: biblioteci colosale…, nenumărate universităţi, academii, institute…, biserici monumentale…, nenumărate creaţii preţioase ale altor ştiinţe: muzica, pictura, sculptura, literatura, şi altele foarte, foarte multe. Dar Părintele, ignorându-le pe toate acestea, s-a fixat doar spre următoarele: smerenia şi iubirea de vrăjmaşi. De acestea spânzură toate“ 26.

„Dacă cineva se roagă mult şi posteşte, dar nu are dragoste pentru vrăjmaşi, sufletul său nu poate avea pacea“ 27. Iubirea pentru vrăjmaşi mărturiseşte prezenţa harului. Iar prezenţa harului aduce pacea în sufletul omenesc. Creştinul este omul păcii. Iar pacea sufletului este cel mai esenţial bun ce trebuie păstrat în viaţa lui. „Dacă te rogi pentru vrăjmaşii tăi, observă Sfântul Siluan, atunci va veni pacea la tine. Iar când iubeşti pe vrăjmaşii tăi, cunoaşte că e mare harul care trăieşte în tine… Dacă nu ai dragoste, atunci cel puţin nu îi vorbi de rău şi nu-i blestema, şi atunci mai bine va fi. Dacă cineva însă blestemă şi înjură, este evident că înăuntrul lui trăieşte un duh viclean, şi dacă nu se pocăieşte, după moarte va merge acolo unde locuiesc duhurile cele viclene. Fie, adaugă, să salveze Domnul fiecare suflet de asemenea nenorocire“ 28. Iubirea de vrăjmaşi nu reprezintă o lucrare ieşită din comun sau un lux etic, ci semnul distinctiv şi indiciul necesităţii iubirii creştine.

Traducere din limba greacă de arhim. SIMEON STANA

1 Arhim. Sofronie Saharov, Sfântul Siluan Atonitul, Essex, Anglia, 2005, p. 438.
2 Arhim. Sofronie, op. cit., p. 151.
3 Arhim. Sofronie, op. cit., p. 446. 26
4 Arhim. Sofronie op. cit., p. 448.
5 Arhim. Sofronie, Asceză şi Teorie, Essex, Anglia, 2010, p. 120.
6 Arhim. Sofronie, Sfântul Siluan Atonitul, p. 432, vezi şi p. 456.
7 Op. cit., pp. 432–433.
8 Op. cit., p. 455.
9 Op. cit., p. 455. 10 Op. cit., p. 391.
11 Arhim. Sofronie, Sfântul Siluan Atonitul, pp. 456–457.
12 Op. cit., p. 150.
13 Op. cit., p. 455.
14 Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste, 2, 10, PG 90, 984D–988A.
15 Vezi arhim. Sofronie, op. cit., pp. 290 şi 346.
16 Op. cit., p. 450.
17 Vezi arhim. Sofronie, Sfântul Siluan Atonitul, p. 469.
18 Op. cit., p. 511.
19 Vezi Fr. Benoit Standaert, Comment vivre l’amour des ennemis au quotidien, Buisson Ardent 2, p. 61.
20 Vezi Marcu Eremitul, Despre Sfântul Botez, PG 65, 989A.
21 Vezi Despre avva Pimen, 75, PG 65, 340D.
22 Ioan Hrisostom, Omilia la Faptele Apostolilor, 48, 2, PG 60, 336.
23 Grigorie Palama, Răspuns la scrisoarea lui Ignatie, 3, Editura P. Hristou, Grigorie Palama, Scrieri, vol. 2, Tesalloniki, 1966, p. 627.
24 Arhim. Sofronie, op. cit., p. 293.
25 Despre Avva Antonie, 19, PG 817BC.
26 Arhim. Sofronie, Sfântul Siluan Atonitul, p. 291.
27 Op. cit., p. 388.
28 Op. cit., p. 455.

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *