”Drept eşti Tu în toate câte ni le faci nouă”

În bunătatea şi înţelepciunea Sa, Dumnezeu găseşte posibilităţi „ciudate” şi smintitoare de a-i mântui pe oameni. Ce atitudine dreaptă şi aristocratică dar şi surprinzătoare are Stăpânul viei faţă de cei care care cârteau împotriva deciziei Lui: „Prietene nu-ţi fac nici o nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine cu un dinar. Ia ce este al tău şi pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca şi ţie. Au nu se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun”?

Dar şi diavolul găseşte căi „ciudate” de a-i pierde pe oameni. Nu a pierdut fariseul toată osteneala pentru un gând de mândrie? Iar fiul cel mare nu a rămas înafara bucuriei şi a ospăţului, deşi a fost cuminte şi nu a ieşit din cuvântul Tatălui? Inima omului este un abis insondabil, numai Dumnezeu cunoaşte ce este în ea şi de aceea numai El poate să judece. Evanghelia ne spune că Dumnezeu Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului”. Aşadar este un act de curaj nesăbuit să-ţi dai cu părerea în ceea ce priveşte mântuirea sau pierderea unei persoane.
Această ispită bântuie pe cei care s-au născut din părinţi credincioşi. Nu ne întristăm şi noi deseori când auzim că unii oameni ar avea posibilitatea să se mântuiască în ultimul ceas? Un preot cu suflet mare mergea îndurerat şi îngândurat la un căpătâiul unui om din parohia lui care nu prea a avut preocupări sufleteşti. Dar în timp ce vorbea cu acesta despre pilda cu oaia pierdută, creştinul îşi îndreaptă ochii către tabloul cu Bunul Păstor şi spuse cu durere şi parcă cu oarecare nădejde: „Eu sunt oaia cea pierdută!”

Preotul plecă cu aceasta bucurie de taină şi-i spuse cantorului despre aceasta schimbare neaşteptată a enoriaşului său. Dar acesta întristându-se foarte plecă îngândurat: „Iaca, părintele l-o băgat pe aista în rai. Io mă trudesc de atâta timp să fiu credincios şi el în ultima clipa o ajuns în rai!”

Există o mobilitate a omului atât spre bine cât şi spre rău. Iar spontaneitatea cu care omul evadează dintr-un loc în altul este pe de o parte formidablă şi încurajatoare iar pe de altă parte este îngrijorătoare. Ca să nu mai vorbim de apranţele care iarăşi pot şoca.

Am putea spune că aceste cuvinte ar putea să nască delăsare în cei necredincioşi. Dar nici această rublică nu se adresează celor necredincioşi, dimpotriva celor ce pretindem contrariu.

Aşadar, nădejde, chemare şi rugăciune pentru toţi păcătoşii, pentru cei credincioşi, rugăciune şi teamă sfântă, iar pentru persoana întâi smerenie şi nădejde. „Mergi cu teamă şi cu grijă, poţi cădea când nici te-aştepţi” ne îndeamnă poetul nostru. Iar Domnul ne spune că în ceea ce ne va găsi în aceea ne va judeca.
„Mare eşti Doamne şi minunate sunt judecăţile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre slava minunilor Tale!” . „Drept eşti Tu în toate câte ni le faci nouă”

fr. Vasilică