din vorbirea fratelui Ioan Opriş
la o adunare de revelion – 1972
Dragii mei, Dumnezeu a făcut minuni cu toţi omenii şi face cu fiecare… Şi a făcut şi cu mine. Numai de la închisoare, de şase ori m-a scăpat. Şi iată, sunt doisprezece ani de când am venit de la închisoare. Am mai fost hărţuit, dus ici-colea şi întrebat câte ceva. Dar încolo nu mi-au avut baiul. Şi când mă gândesc că atâţia oameni ca brazii îşi dorm somnul de veci acolo, unii chiar fără cruce la cap, cum era unul din Şard, din comuna vecină; şi cum era unul, preotul Tomescu din Orăştie, care era preot în Balşa. De când sunt acolo… Eu m-am întors de doisprezece ani… şi ei, înainte cu trei, patru ani de zile, au murit acolo. Unul pe Canal şi altul în altă parte. Şi din ăştia au fost cu miile… Douăzeci şi cinci de mii au rămas numai pe Canal, morţi acolo.
„Toţi care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat şi Mie Mi-aţi urmat cu credinţă”… Nu numai să iei crucea s-o porţi ca un jug. Că foarte mulţi poartă crucea ca jugul, dar nu-I urmează Lui cu credinţă. Cum zicea Părintele Iosif, arătându-L pe Domnul Iisus, [Care spunea]: „Cu crucea după Mine, fiule! După Mine, fiule, cu crucea! După Mine, şi nu după tine”. Nu tăia din cruce, nu scurta din cruce! Nu te duce în dreapta sau în stânga, sau în sus, sau în jos! N-o pune jos de câte ori ţi se pare grea, ci fă-ţi din ea jug. Ia-o după cap şi du-o înainte. „Toţi care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat şi Mie Mi-aţi urmat cu credinţă, veniţi de luaţi darurile ce am pregătit Eu vouă şi cununile cereşti”. Către aceştia va zice: către cei obosiţi. „…Că jugul Meu e bun şi sarcina Mea e uşoară.”
Noi zicem: „Crucea mea-i grea… Crucea mea-i mai grea ca la toată lumea”. Domnul Iisus spune: „Sarcina Mea sau crucea Mea-i uşoară”. Domnul Iisus zice că-i uşoară, şi tu zici că-i grea. Odată, în Ziua Judecăţii, se va vedea cine a avut dreptate: Domnul Iisus sau tu. Dacă a spus Fiul lui Dumnezeu că crucea Lui e uşoară, că sarcina Lui e uşoară, că jugul Lui e bun… tu zici că-i rău, că-i prea greu, că nu-l mai poţi duce, că a intrat carul în noroi şi nu-l mai poţi trage… şi aşa mai departe. Va sosi o zi când vei vedea că, dacă tu duceai crucea după El, crucea ta era uşoară. Dar dacă ai mers cu crucea după tine, după capul tău, ai târât-o şi ai dus-o numai aşa cum îşi duce o oaie o blană plină de râie… Şi-o duce, că n-are ce face, că ea nu se poate dezbrăca de ea şi şi-o duce. Aşa îţi duci şi tu, fratele meu sau sora mea, crucea. Dacă ţi se pare povară, să ştii că şi este povară. Şi te va zdrobi într-o zi această povară, dacă o duci fără Domnul.
La Matei capitolul 11, versetul 25 zice aşa: „Te laud, Tată al cerului şi al pământului, că ai ascuns aceste lucruri de cei învăţaţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, că aşa a fost bunăvoinţa Ta”. Dacă în planul lui Dumnezeu [a fost şi] dacă Dumnezeu a vrut să ne descopere nouă, unor oameni fără carte sau cu carte destul de puţinică, să ne descopere taina şi planul mântuirii Sale, noi nu suntem în stare nicicând să-I mulţumim şi să-I aducem osanale şi laude, şi cinste pentru harul că S-a îndurat de noi şi ne-a făcut părtaşi acestui plan de mântuire şi acestei căi, şi acestui drum binecuvântat şi măreţ. Via Dolorosa, calea durerii, e calea noastră. Noi pe aceasta ne-am ales-o şi pe aceasta să cădem de oboseală. Dar să nu cădem de oboseală, cum zice Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu: „Să nu cădeţi de oboseală în inimile voastre. Să vă întăriţi inimile voastre”.
Şi acolo zice: „Te laud, Tată al cerului şi al pământului, că ai ascuns aceste lucruri…”. Noi ştim că mama, când ascunde ceva de copii – fie bani, fie un lucru de preţ –, ascunde să nu umble copiii cu el. Fie că-l poate sparge, fie că-l poate pierde, fie că cine ştie ce s-ar alege de el. Noi ştim că atunci mama sau tata, părinţii, ascund… Sau sunt şi soţi care ascund unul de altul ceva, aceia care nu trăiesc în fidelitate sau în destulă curăţenie unul faţă de altul şi ascund. Dar noi ştim că ceea ce se ascunde de aceea se pune undeva dosit, ca să nu-l găseşti. Doar de-aia îl ascunzi, să nu-l găsească. Ei, Domnul Iisus zice: „Tu ai ascuns aceste lucruri”. Aceste lucruri…: harul Împărăţiei lui Dumnezeu, harul măreţ al Evangheliei milei şi iertării lui Dumnezeu le-ai ascuns de cei învăţaţi şi de cei pricepuţi.
A fost o înmormântare la noi, la Ighiu. A fost cineva acolo la înmormântare şi a ţinut o vorbire seara, la priveghere, şi a spus, adresându-se mortului: „Scumpul meu, scumpul meu, de câte ori te-am îndemnat să vii la Hristos, să te întorci la Hristos cu un ceas mai devreme, şi tu mi-ai spus… mereu mi-ai spus: «Eu nu pot. Eu sunt din neam mare, eu sunt din neam ales, eu sunt din neam de frunte, de oameni… Eu nu pot să mă demit, să mă cobor cu toate tărâţele, cu toţi oamenii simpli, cu toţi oamenii de jos»”. Domnul Iisus zice că El de cei mari a ascuns ale Lui şi le-a descoperit pruncilor, celor de jos. Şi Sfântul Clement din Alexandria explică cuvântul „prunci” din această rugăciune a Domnului Iisus. Şi ştiţi cum spune? Pruncii sunteţi voi, cei ce v-aţi predat Lui şi călcaţi zi de zi pe urmele Lui, adânciţi în smerenie şi adânciţi în dragoste şi în bunătate. Voi, pe al cărui chip se poate citi Hristos. Voi sunteţi pruncii, care credeţi… credeţi ca pruncul, că pruncul pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte. Sau cum zice în I Corinteni 13: „Dragostea toate le rabdă, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte. Dragostea nu se îngâmfă, nu caută ale sale, toate le acoperă…” şi aşa mai departe.
Şi închei, că trebuie să plecăm la tren. Închei cu câteva cuvintele despre cum am putea înţelege mai bine cuvântul: „dragostea toate le acoperă”.
Într-una din zile, un călugăr cu viaţă sfântă trecea pe undeva pe lângă un lan de grâu, avându-l ca însoţitor pe ucenicul lui. Şi în lanul de grâu, doi tineri, bărbat şi femeie, păcătuiau acolo în grâu. Şi ucenicul i-a văzut şi a spus:
– Uite, părinte! Uite, părinte! Uită-te la ei, nelegiuiţii, stricaţii… blestemaţii… afurisiţii… nenorociţii! Uite, spurcă şi grâul… Uite, părinte… aşa şi aşa. Părinte, hai să dăm cu pietre după ei, să-i huiduim, să-i scoatem afară din grâu!
Călugărul cu viaţă sfântă a dezbrăcat haina cea de deasupra, la care îi spune rasă, şi a mers frumos şi i-a acoperit. Atunci ucenicul s-a ruşinat într-o măsură oarecare, dar a întrebat:
– Părinte, dar cum, încă-i mai şi acoperi?
– Dragul meu, zice el, eu n-am nici o poruncă să-i descopăr. Eu, deocamdată, numai această poruncă o am: să-i acopăr. „Dragostea toate le acoperă…” Şi eu am căutat să pun în aplicare cuvântul Evangheliei cu privire la dragoste.
Dar nouă ne place să-l descoperim pe aproapele nostru: „Ai auzit ce a făcut fratele cutare? Ai auzit ce a făcut sora cutare? N-ai auzit? Nu… cutare? Lasă, că ştim noi! Vezi cum se ţin ei”… şi aşa mai departe. În loc ca, atunci când afli că a păţit ceva fratele tău, să ţi se pară ca un cui… aşa cum zice Apostolul Pavel: „Dat-ai trupului meu pe îngerul satanei ca un ţepuş, să mă înţepe în coaste, să nu mă lase să mă îngâmf. De trei ori L-am rugat pe Domnul să depărteze de la mine ţepuşul ăsta şi El mi-a spus: «Destul îţi este partea de harul Meu; că harul Meu în slăbiciune se arată desăvârşit»”. Acolo unde este slăbiciune şi credinţă, slăbiciunea e împletită cu credinţa. Acolo să ştiţi că harul lui Dumnezeu se vede… Harul lui Dumnezeu se vede. Sunt oameni care o duc greu şi rău şi carul lor parcă scârţâie din toate încheieturile şi merge greu de tot, dar merge. Pentru că trage de-o parte, la jug, el şi de cealaltă parte Domnul său Hristos; cum spune Sfântul Apostol Petru: „Aruncaţi asupra Lui îngrijorările voastre şi El Însuşi îngrijeşte de voi”. Aruncaţi asupra umărului Lui puternic şi destoinic, aruncaţi asupra Lui povara voastră. Dacă eu, o cioată de om, mă duc pe un drum şi aş avea o pereche de desagi grei în spate, şi alături de mine merge unul cel puţin ca fratele Ion Florea; cel puţin unul ca el sau chiar mai voinic ca el – şi el merge liber, iar eu merg cu povară. Şi eu merg tot cârtind, tot mârâind, tot oftând şi tot murmurând sub povară, că-i grea. Şi el spune din când în când: „Dă aici la mine, să-i duc eu, că eu sunt mai tare şi mai voinic”. Şi eu zic: „Lasă, că-i duc eu…”. Dar iar încep, că nu mai pot, mârâind şi oftând. Şi el iar zice: „Dă-mi-i să-i duc eu, că eu sunt mai tare şi mai puternic”. Iar eu: „Lasă, frate… Lasă, că-i duc eu cum m-ajută Dumnezeu, cum pot…”. Apoi iată cum îţi ajută Dumnezeu: că ai ocazie ca tocmai Dumnezeu să ţi-i ducă, şi tu nu vrei să-i dai să ţi-i ducă. Zici că-i duci tu. Şi-apoi iată, ca dovadă, uite cum îi duci: că îi duci tot mârâind şi tot cârtind, şi tot împotrivindu-te, şi tot plângându-te şi tânguindu-te în dreapta şi-n stânga, către unul şi către altul.
Fraţilor, asta nu-i Evanghelie. Evanghelia e aşa cum zice acolo: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, să vă fie curate şi celelalte”. Căutaţi cât mai mult să împărtăşiţi sufletelor pe Hristos. Să le vorbiţi despre Hristos; să le descoperiţi pe Hristos. Şi atunci v-aţi făcut milă de cele dinăuntru, de sufletul lui, că ăla-i principalul… Ăsta… şi-aşa, fie că-i mai îmbrăcat, fie că-i mai dezbrăcat, fie că-i mai sătul sau e mai flămând, ca mâine, nu mai are nevoie de toate astea pe care le pretinde el, trupul. Dar sufletul cum pleacă în veşnicie şi ce duce?
Slăvit să fie Domnul!
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 1 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
