Home Duhul Sfânt este Bunătatea Dumnezeirii, este Harul Dumnezeirii, este Lucrarea Dumnezeirii.

Duhul Sfânt este Bunătatea Dumnezeirii, este Harul Dumnezeirii, este Lucrarea Dumnezeirii.

Duhul Sfânt este Bunătatea Dumnezeirii, este Harul Dumnezeirii, este Lucrarea Dumnezeirii.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

E foarte zguduitor momentul acesta!

Ceea ce simte inima mea, nu poate să povestească în cuvinte. Aşa sunt simţămintele spirituale. Vă rog să mă credeţi, credeţi-mă şi vă cred că şi frăţiile voastre sunteţi în asemenea sentimente ca şi mine.

Bunul şi Dragul, şi Scumpul nostru Iisus să fie binecuvântat acum şi-n veci de veci. Amin. Pentru starea, pentru bucuria, pentru prilejul minunat pe care ni l-a creat şi ni l-a hărăzit astăzi, începând de aseară şi până în momentul acesta. A fost cu adevărat tot cuvântul plin de putere. Prin aceasta am simţit cu toţii că Domnul a fost prezent, prin puterea Duhului Sfânt.

Eu cred din toată inima lucrul acesta. Nu ştiu dacă toţi puteţi crede lucrul acesta. Dar vă îndemn să credeţi! Şi cei ce nu puteţi să credeţi să vă rugaţi Domnului, Bunului Dumnezeu, să vă mărească credinţa, ca să puteţi crede cu adevărat şi din toată inima; şi nu numai să credeţi pentru moment, ci să rămână cuvintele acestea nişte amintiri atât cât vom mai trăi pe pământul acesta, cât şi în veşnicie; să rămână amintiri veşnice.

Voi fi foarte scurt; am îndemnul spre multe, despre multe să vorbim, dar nu ne permite timpul, aşa că ne vom mărgini doar în rezumat la unele lucruri referitoare la tot ce s-a vorbit de aseară şi până acum cu privire la păcat, la sfinţenie şi la ascultare.

De trei lucruri trebuie să ţinem cont:

să ne păzim de păcat;

să avem o dragoste sfântă şi o voinţă sfântă faţă de ascultarea Cuvântului;

şi să trăim în neprihănire.

Cuvântul „neprihănire” înseamnă curăţenie. Şi aceasta o cere Dumnezeu: curăţenie sufletească. Ferice de toţi cei care o au! Curăţenia sufletească este cea mai înaltă stare spirituală, căci prin credinţa din inimă, zice în Romani 10, se ajunge la sfinţenia sufletului. Şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.

Mărturisirea aceasta nu se referă la moment, adică mărturiseşti numai pentru un moment. Mărturisirea este o trăire vrednică, o trăire fermă cu Dumnezeu; în locul unde eşti, în starea în care eşti şi în lucrurile care te înconjoară, să fii o lumină. Acesta este cuvântul explicit despre neprihănire şi sfinţirea adevărată pe care o cere Cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca zice în capitolul 1 din Faptele Apostolilor: „Teofile, în cea dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Iisus să facă şi să înveţe pe oameni de la început şi până în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care îi alesese”.

Deci să ne oprim aici şi să scoatem în evidenţă adevărul adevărat.

Acuma să spunem puţin şi despre starea celor patru evanghelişti. Frăţiile voastre poate că unii cunoaşteţi, unii, mai de curând veniţi la Cuvânt, nu cunoaşteţi: dintre cei patru evanghelişti, doi au fost apostoli, martori oculari ai patimilor şi ai suferinţelor Mântuitorului şi doi au fost ucenici ai apostolilor.

Evanghelistul Matei şi cu Evanghelistul Ioan sunt martori oculari, deci sunt apostoli. Iar Evanghelistul Marcu şi cu Evanghelistul Luca sunt ucenici ai apostolilor. Evanghelistul Marcu scrie Evanghelia după cele scrise şi descoperite de Apostolul Petru. Iar Evanghelistul Luca scrie Evanghelia după cele spuse de Sfântul şi marele Apostol Pavel, descoperite lui de către Domnul Iisus.

Deci când spune: „…în cea dintâi carte a mea, am căutat să vă scriu despre tot ce a căutat Iisus să facă şi să înveţe”, „cea dintâi carte” este Evanghelia după Luca.

Deci despre tot ce a început Iisus să facă şi să înveţe.

Spre ruşinea noastră spun lucrul acesta, că noi n-am făcut aşa. Noi am plecat mai întâi să învăţăm pe alţii şi apoi, dacă între timp am putut să facem ceva, am făcut. Dar Mântuitorul n-a făcut aşa. El a început întâi să facă, adică să trăiască Cuvântul, să împlinească poruncile pentru care era trimis, să le arate după Cuvântul lui Dumnezeu, să le trăiască. Şi aceasta este starea fiecăruia dintre noi. Să ne întoarcem înapoi la cuvântul acesta şi aşa să mergem mai departe. Să începem în momentul acesta, cei care aţi auzit cuvântul de aseară şi până în momentul de faţă, să puneţi mâna şi mai întâi să faceţi; să facem fiecare în locul, în starea şi în împrejurările în care ne aflăm, să facem, adică să trăim Cuvântul pe care l-am auzit. Şi apoi să spunem altora. Căci numai atunci Cuvântul are autoritate, are putere, când este mai întâi trăit şi apoi vorbit. Că apoi, dacă este invers, ni se va zice şi nouă cum se i se zice doctorului: „Doctore, vindecă-te pe tine mai întâi!”.

Deci lucrurile acestea sunt cam cunoscute de fiecare dintre noi şi fiecare ne cunoaştem starea şi slăbiciunea noastră. Cu toţii, recunoaştem, suntem vinovaţi faţă de Cuvânt. Cu toţii suntem vinovaţi!

Dar Bunul Dumnezeu, Care ne vrea cu gelozie pentru Sine, ne vrea şi ne-a adus şi mereu ne împrospătează prin învăţătură, prin anumite stări de întâlnire, aşa cum avem şi starea din seara aceasta şi din alte stări cu prilejul nunţilor şi al altor ocazii de întâlnire. Acestea sunt stări de primenire, de înnoire, de sfinţire, de curăţie a vieţii noastre. E foarte bine dacă facem lucrul acesta.

Vreau să mă opresc la un moment minunat. Parcă din toate momentele care s-au petrecut de aseară până în momentul de faţă, a culminat momentul când sora mireasă a început să vină pe culoar şi au început tinerii să cânte cântarea aceasta frumoasă; parcă toate privirile şi inimile s-au îndreptat asupra miresei, s-o privească. Este momentul cel mai important din viaţa unei tinere momentul acesta.

Dar nu la aceasta vreau să mă opresc. Vreau să trec dincolo, în partea duhovnicească. Tot cam în felul acesta se va petrece cu fiecare suflet care va birui ispita şi va ieşi biruitor din lupta şi din lumea aceasta atât de zbuciumată şi de ispitită. Întreg cerul îi va ieşi înainte şi-i va cânta cântarea de biruinţă, cântarea de cinste, de onoare, şi-i va face bucuria aceea veşnică. Deci toate stările acestea fireşti, pământeşti, noi le trecem – şi foarte bine dacă le trecem, adică dacă le înţelegem – în chip duhovnicesc, ca să nu rămânem numai la ceea ce se petrece fireşte între noi şi în noi.

Pe scurt, aş vrea să mă leg de două probleme mari pentru care sufletul în mine clocoteşte şi aş vrea să vi le spun: starea de păcat şi felul de ispită; şi lucrurile cu care suntem hărţuiţi şi amăgiţi. E bine să le cunoaştem.

Sunt trei feluri de păcătuire:

păcatul din neştiinţă,

păcatul din slăbiciune

şi păcatul din răutate.

Vă rog să fiţi foarte atenţi la cuvintele şi la felul cum mă voi exprima în explicarea lor, ca să putem înţelege, să ne păzim fiecare şi, dacă cineva a căzut într-unul din păcatele acestea, să poată întoarce, atâta vreme cât încă nu e prea târziu.

Păcatul din slăbiciune este păcatul împotriva Tatălui; Tatăl este Atotputernic.

Păcatul din neştiinţă este împotriva Fiului, căci Fiul este Înţelepciunea lui Dumnezeu.

Iar păcatul din răutate este păcatul împotriva Duhului Sfânt, căci Duhul Sfânt este Bunătatea Dumnezeiască.

Nu zicem noi în rugăciunea „Împărate Ceresc” cuvintele: „…vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi”? Deci Duhul Sfânt este Bunătatea Dumnezeirii, este Harul Dumnezeirii, este Lucrarea Dum­nezeirii.

Şi acuma cum se explică: păcatul din neştiinţă, cum am spus. Poporul Israel a căzut în aceste două mari păcate până la Învierea Domnului Iisus. Ei săvârşiseră păcatul acesta din slăbiciune şi din neştiinţă. Dar păcatul împotriva Duhului Sfânt a rămas peste ei după Înviere.

După Înviere, n-au vrut să-L recunoască pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu. Din răutate au făcut lucrul acesta, nu că n-aveau dovezi să recunoască. Şi acesta este socotit păcat din răutate, împotriva Duhului Sfânt.

Pentru noi, acest păcat împotriva Duhului Sfânt este păcatul din răutate, săvârşit împotriva învăţăturii lui Dumnezeu. Deci cei ce se ridică şi păcătuiesc împotriva învăţăturii, din neştiinţă, au iertare; din slăbiciune, au iertare. Dar când cineva cu bună-ştiinţă se împotriveşte învăţăturii şi Cuvântului lui Dumnezeu, acesta se numeşte păcat din răutate. Şi acesta este păcatul demonic, păcatul diavolului. Căci diavolii au căzut în păcatul neascultării faţă de Dumnezeu nu din slăbiciune, nici din neştiinţă, ci din răutate, pentru că ei au cunoscut darul lui Dumnezeu, au cunoscut puterea lui Dumnezeu, au cunoscut şi au avut şi puterea (le-a fost dată) ca să se abţină de la păcatul acesta. Dar nu s-au abţinut. Şi deci păcatul împotriva Duhului Sfânt este egal cu păcatul diavolului, păcatul neascultării şi al împotrivirii faţă de rânduielile şi legile lui Dumnezeu cele sfinte.

Noi recunoaştem în faţa cerului şi în faţa frăţiilor voastre că tot ceea ce a lucrat Duhul Sfânt prin Biserică până la ora actuală şi ceea ce va lucra până la sfârşitul veacurilor prin Biserică a lucrat prin puterea şi harul Duhului Sfânt. Şi toţi cei ce se ridică împotriva învăţăturii sunt socotiţi că se ridică din răutate, se împotrivesc adevărului din răutate, şi acesta este păcatul de moarte.

A nega ceea ce au lucrat Sfinţii Părinţi până în zilele noastre, a tăgădui, înseamnă a-i face mincinoşi pe ei. Şi acesta este păcatul de moarte. Alt păcat nu trebuie să mai faci în viaţa ta, decât acesta, şi ai de-ajuns pentru a fi osândit pentru totdeauna.

Omul are în viaţa lui patru vrăjmaşi mari:

Primul vrăjmaş este diavolul, cum am spus, pentru că el pizmuieşte fericirea, căci Dumnezeu a zis: „Am să-l ridic pe om din ţărână şi am să-l pun în locul tău, să stăpânească şi să fie fericit, căci tu nu ţi-ai păstrat locul tău şi cinstea, şi meritul la care te-am pus”.

Şi pentru această stare de cădere a satanei şi fericire a omului, satana pizmuieşte totdeauna locul acesta şi starea aceasta. De aceea el este marele vrăjmaş al sufletelor noastre care vrea ca, dacă a căzut el, şi pe noi să ne facă să cădem.

Al doilea vrăjmaş este pământul. Pământul pe care călcăm noi cu picioarele.

Al treilea vrăjmaş este firea, firea noastră.

Şi al patrulea vrăjmaş sunt ispitele care zilnic ne hărţuiesc şi ne ispitesc, poftele şi plăcerile cu care suntem ispitiţi şi amăgiţi zilnic. Dar să vedem cum se explică starea acestor vrăjmaşi.

De ce pământul este vrăjmaş nouă?

La căderea în neascultare a neamului omenesc (de aici putem scoate ceva, un lucru, ca să vedem cât de urât şi cât de groaznic este păcatul înaintea lui Dumnezeu), când omul a căzut în neascultare faţă de Dumnezeu, toate lucrurile de pe pământ i s-au făcut acestuia vrăjmaşe. Şi toate lucrurile luptă împotriva omului. Vedem că pământul rodeşte tot felul de ierburi şi buruieni, fără muncă.

Iar pentru hrana şi întreţinerea vieţii, omul trebuie să muncească cu multă sudoare. Şi din această cauză se socoteşte că pământul este vrăjmaş al omului; pentru că pământul le este adevărată mamă buruienilor lui, buruienilor care răsar fără să fie semănate.

Iar planta pe care o semănăm este o plantă străină pământului, şi pământul, acestei plante, îi este mamă vitregă. Şi totdeauna… nu vedeţi că pământul pe buruieni le iubeşte, dar înăbuşă plantele semănate de noi? Le înăbuşă cu buruienile, ca să nu ajungă la rodire şi la roadele care sunt cerute şi dorite de sufletele noastre, pentru întreţinerea vieţii noastre. Deci pământul, pentru buruieni, este mamă, iar pentru semănături este mamă vitregă. De aicea frăţia voastră veţi putea desprinde şi veţi destăinui mai mult. Eu nu pot intra cu amănuntul, pentru că nu ne încape timpul, v-am spus de la început.

Acum să vedem de ce trupul ne este vrăjmaş nouă.

Da, asemenea pământului, aşa cum am spus despre pământ: cum pământul este vrăjmaş plantelor semănate, aşa şi trupul nostru este vrăjmaş sufletului nostru. Buruienile sunt ca patimile şi păcatele care se nasc din noi, din inima noastră Buruienile ies din pământ fără muncă şi fără sudoare, şi fără efort. Patimile se nasc din firea noastră. Sufletul în trup este planta străină. Sufletul pentru trup este străin. Sufletul este planta lui Dumnezeu pusă în trupul nostru şi aici. Dacă sufletul, planta aceasta, nu este îngrijită şi buruienile din trup nu sunt culese sufletul nostru este înăbuşit cu patimi şi cu păcate, şi cu ispite şi uşor este stins, înăbuşit şi omorât aşa cum mor celelalte plante care nu sunt scoase din buruieni. Deci aşa este lucrarea firii şi a sufletului nostru. De aceea să rămânem bine încredinţaţi şi să ştim ce avem de făcut. Căci avem ca vrăjmaş mare firea noastră. Nu este vrăjmaş din afară care să-ţi poată face un rău aşa de mare cum ţi-l face firea ta, propria ta fire, pe care o îngrijeşti şi de care atât de mult asculţi. De aceea, adevăraţii credincioşi trebuie să ştie ce au de făcut. Să se lupte împotriva firii, a patimilor şi a ispitelor care se nasc din trup, ca să-şi poată curăţi sufletul cu adevărat, ca să fie în sfinţenie şi în ascultare faţă de Dumnezeu.

În Romani, capitolul 11, versetul 22, zice aşa: „Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: bunătate faţă de tine şi asprime faţă de cei ce-au căzut şi au fost pedepsiţi”.

Deci prin aceasta ce vrea să ne spună Apostolul: să nu cădem, ajunşi pe laurii victoriei, crezând că totul avem desăvârşit şi că Domnul e cu noi şi nu mai trebuie să avem teamă de lucrurile care ne înconjoară.

Este foarte adevărat, încredinţarea s-o avem, convingerea s-o avem, dar teama sfântă să nu lipsească dinaintea ochilor noştri. Teama sfântă cu care trebuie să ne păzim.

Într-una din cărţile Bisericii, în Catehism, spune aşa: printre cele şapte păcate de moarte este şi acesta, de care suntem hărţuiţi, ca să fim aruncaţi în aceste stări. Vrem să fim prea încrezători, să ne permitem, să ne complacem, ne-am prea familiarizat cu Dumnezeu, ne-am obişnuit cu El, cu Cuvântul, şi parcă nu-I mai dăm acelaşi respect pe care I l-am dat atunci când ne-am întors la Dumnezeu, atunci întâi. Şi, în încrederea aceasta prea mare în bunătatea lui Dumnezeu, am ajuns, pe undeva, să nesocotim, să neglijăm şi să nu trăim cu frică şi cutremur Cuvântul.

Şi deznădejdea. Deznădejdea este atunci când omul ajunge în stări grele de păcat; vine vrăjmaşul şi spune: acum nu te mai ajută nimic: nici rugăciunea, nici credinţa, nici toate lucrurile, ci acum poţi să păcătuieşti mai departe – şi-aşa eşti pierdut!

Aceasta e starea cea mai periculoasă şi cea mai primejdioasă. Totdeauna fraţii să se ocupe de aceste două explicaţii ale acestor două stări, căci mereu suntem aruncaţi când în groapa din dreapta, când în groapa din stânga. Pentru ca adevăraţii credincioşi să nu poată fi cuprinşi în aceste două extreme, ci ei să poată merge pe drumul cel din mijloc. Chiar dacă ai făcut păcatul cât de greu, nu-ţi pierde nădejdea, căci nu există om să poată păcătui încât să depăşească bunătatea lui Dumnezeu. Numai dacă ai şi-o pocăinţă aşa de mare. Dar cu hotărâre şi sinceritate şi cu o voinţă de foc, pentru a nu mai păcătui, căci Domnul poate să ne ierte de orice stare.

Bunul Dumnezeu să ne ajute să primim cu toată încredinţarea aceste îndemnuri, căci nu de la noi le-am spus, ci prin îndemnul şi darul Duhului Sfânt.

Slăvit să fie Domnul!

54. „ÎN CARTEA CEA DINTÂI”
Vorbirea fratelui Titus Niculcea (Marginea) la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol 1

 

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *