Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Duhul trândãviei, al deznãdejdii, al iubirii de stãpânire si al grãirii în desert, nu mi-l da mie

Duhul trândãviei, al deznãdejdii, al iubirii de stãpânire si al grãirii în desert, nu mi-l da mie

Duhul trândãviei, al deznãdejdii, al iubirii de stãpânire si al grãirii în desert, nu mi-l da mie

Existã o cale. Tu esti Calea. Dar pe aceastã cale sunt obstacole care definesc conditia noastrã fundamentalã de fiinte pãcãtoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucidã pe femeia adulterã.

“Trândãvia” nu este “clinofilia” lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile noastre de vacantã. Trândãvia înseamnã uitarea despre care ascetii spun cã este “pãcatul de cãpetenie”. “Uitarea”, adicã neputinta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, în afara utilitãtii, rentabilitãtii, a raportului calitate-pret. Agitatia interioarã si exterioarã, pentru unii agenda prea plinã, în care orice moment amenintã sã vinã peste celãlalt, pentru altii agenda prea goalã, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti cã celãlalt existã într-o interioritate la fel de profundã ca si a mea, de a nu mã mai opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavã si multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru cã totul mi se cuvine. Când nu-mi pasã cã totul este înrãdãcinat în tainã si cã taina locuieste în mine. Când uit de Dumnezeu si de creatia Lui. Când nu mai stiu sã mã accept ca o creaturã cu destin vesnic. Când uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma: o nevrozã spiritualã care nu are nimic de-a face cu sexualitatea – care devine un mijloc de a uita – ci cu îndepãrtarea de “lumina vietii”, cea care dã sens existentei celuilalt, celui mai neînsemnat fir de praf, mie însumi.

Aceastã uitare, devenitã colectivã, deschide drumurile decãderii. Ne spunem atunci cã Dumnezeu nu existã, nevroza se accentueazã, îngerii perversi ai neantului invadeazã scena istoriei. Doamne si stãpânul vietii mele, trezeste-mã.

Aceastã “trândãvie”, aceastã anesteziere a întregii fiinte, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului si a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce ascetii numesc “acedie” – silã de viatã, deznãdejde. La ce bun totul? Fascinatie a sinuciderii, o bãtaie de joc generalã. M-am sãturat de toate, totul îmi e indiferent, iatã-mã cinic sau închistat. Si foarte îmbãtrânit, fãrã pic de suflet de copil.

Mai poti, vrând sã rãmâi activ, sã te refugiezi în duhul “iubirii de stãpânie” sau în cel al “grãirii în desert”. Avem nevoie de sclavi si de dusmani, ni-i inventãm noi însine, îi sacralizãm chiar, asa cum a arãtat René Girard. Sã stãpânesti, sã de simti dumnezeu, sã ai dusmani, înseamnã sã-i faci pe ei rãspunzãtori de spaimele tale. Torturându-l pe celãlalt – pentru cã întotdeauna el e cel vinovat – violându-i trupul si poate si sufletul, sã-l tii la bunul tãu plac, pe marginea prãpastiei, dar fãrã sã-l lasi sã-si afle scãparea în moarte – faci experienta unui soi de atotputernicie, cvasi divinã. Prin el mã urãsc pe mine ca fiintã muritoare. Cãlcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoastem regi-zei si tirani divinizati, cãci orice exercitiu al puterii se aureoleazã cu un fel de sacralitate.

De aceea primii crestini refuzau chiar cu pretul vietii sã spunã cã Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti crestini, în secolul nostru, au refuzat sã se închine rasei sau clasei sociale si au plãtit pentru asta. Amintindu-ne cã trebuie sã dãm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu si Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stãpânirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor crestinii nu au fãcut-o întotdeauna. Ei au canonizat un împãrat care si-a ucis fiul si sotia, cãci considerau cã si-a pus puterea în slujba lui Dumnezeu. Sperantã, uneori realizatã, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare.

Biserica însãsi: în ce mãsurã este si ea contaminatã de duhul stãpânirii?

În ce priveste “vorbirea în desert” – expresia este evanghelicã –, ea desemneazã orice exercitiu al gândirii si al imaginatiei, care se disociazã de uimire, de nelinistea existentialã, de mister. Ea tine de orice abordare a omului care pretinde sã-l explice, sã-l reducã, netinând seama de ceea ce are în el inexplicabil si ireductibil; orice abordare a creatiei care îi dispretuieste ritmurile si frumusetea. Posedare iar nu posesie. Himerã a unei arte care nu mai vrea sã fie nuptialã.

Trãim într-o civilizatie a “vorbelor desarte”, a imaginilor desarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinta, unde banii conditioneazã visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, aceastã reducere voluntarã a nevoilor în scopul eliberãrii de sub tirania dorintei.

De aceea asteptãm un cuvânt al vietii, al mortii date în vileag, un cuvânt plin de liniste, un cuvânt de viatã si înviere.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe
al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie!
 
 
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii tale!
 
 
Aşa, Doamne, Împărate,
dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc de fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Tâlcuire de Olivier Clement

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 – 373) marcheazã slujbele Postului Mare. Este repetată de trei ori si însoţită de trei metanii mari, închinăciuni cu fruntea până la pământ. Metania (metanoia) desemneazã tocmai pocăinţa ca eliberare a noastră de sub toată stăpânirea acestei lumi.

 

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *