Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Duminica a patra din Post (a sfântului Ioan Scărarul – Vindecarea fiului lunatic – Predica de pe munte, Fericirile) Ev. Marcu 9,17-32

Duminica a patra din Post (a sfântului Ioan Scărarul – Vindecarea fiului lunatic – Predica de pe munte, Fericirile) Ev. Marcu 9,17-32

Duminica a patra din Post (a sfântului Ioan Scărarul – Vindecarea fiului lunatic – Predica de pe munte, Fericirile) Ev. Marcu 9,17-32

De la începutul lumii şi al veacurilor, toate neamurile pământu­lui au crezut într-o lume a duhurilor nevăzute. Dar rătăcind în această credinţă, oamenii au văzut mai multă putere la duhurile rele decât la cele bune şi, cu timpul, au ajuns să se închine duhuri­lor rele, să le ridice temple, să le aducă jertfe şi rugăciuni şi să aler­ge la ele pentru orice lucru. Cu timpul multe neamuri au părăsit cu totul credinţa în duhurile bune; au rămas cu credinţa în duhurile rele, în depravaţii „zei”, cum le ziceau acestora. Lumea a ajuns să fie o întrecere între oameni şi duhurile rele: care pe care. Duhurile îi chinuiau tot mai mult pe oameni, orbindu-i, căutând să le ştear­gă din minte orice gând la un Dumnezeu bun, orice înţelegere a puterii duhurilor bune.

Şi în vremea noastră este la fel: toate popoarele pământului cred în duhuri. Şi în principiu, au dreptate. Cei care tăgăduiesc lumea duhurilor o fac doar din pricină că privesc totul cu ochi trupesc, ochi cu care n-au cum să vadă. Dar lumea duhurilor n-ar fi lume a duhurilor dacă s-ar vedea cu ochi trupeşti. Orice om cu mintea în­treagă şi cu inima neîmpietrită, poate să simtă cu întreaga-i fiinţă, zi de zi şi ceas de ceas, că nu suntem singuri în această lume, fără altă tovărăşie decât cea a naturii mute, a pietrelor, a plantelor, a animalelor şi a celorlalte creaturi şi stihii, ci că sufletele noastre sunt în necontenită atingere cu lumea nevăzută, cu fiinţele care nu se văd. Greşeala este a îndepărta duhurile bune şi a te închina du­hurilor rele, făcându-le pe acestea dumnezei. Când Mântuitorul a venit pe pământ, toate popoarele credeau, în chip virtual, în puterea răului, socotind că binele e slab. Puterile întunecate luaseră cu adevărat în stăpânire pământul, de vreme ce Hristos 1-a numit pe căpetenia lor: prinţul acestei lumi. Înaintaşii evreilor atribuiau demonilor lucrările minunate ale lui Hristos ! Domnul a venit în lume ca să dărâme şi să smulgă din rădăcină credinţa oamenilor în rău; să semene în sufletele lor credinţa în bine, în atotputernicia binelui care nu poate fi schimbat, nici biruit. Hristos nu a tăgăduit, ci a întărit vechea, universala credinţă în duhuri. El însă a dezvăluit lumea duhovnicească aşa cum este ea cu adevărat, şi nu cum li s-a părut oamenilor sub înrâurirea viclea­nă a dracilor. Unul Dumnezeu, Cel bun, înţelept şi atotputernic este stăpânul lumii nevăzute, ca şi al celei văzute. Duhurile bune sunt îngerii, şi e greu să-i numeri pe îngeri! Duhurile bune, îngerii, au nemăsurat mai multă putere decât duhurile rele. Şi, de fapt, du­hurile rele n-au nici o putere dacă nu le îngăduie Dumnezeu Atotvăzătorul să aibă. Dar şi duhurile rele sunt foarte multe, într-un singur om îndrăcit din ţinutul Gadara, pe care 1-a tămăduit Dom­nul, sălăşluia o întreagă legiune — câteva mii de duhuri rele. În zi­lele acelea duhurile rele înşelau oameni şi popoare, după cum şi astăzi înşeală pe mulţi păcătoşi care îi cred atotputernici; care îi cred pe ei a fi singurii dumnezei, care cred că pe lângă ei nu mai e nimeni, care cred că duhuri bune nici nu există. Dar oriunde apă­rea Mântuitorul, demonii fugeau de El, îngroziţi. Recunoşteau în El stăpânirea şi judecata care poate să-i osândească şi să-i alunge din acestă lume şi să-i arunce în prăpastia iadului. Duhurile rele se vântură prin lume fiindcă le dă voie Dumnezeu; se reped la oa­meni ca muştele asupra stârvului, socotind că lumea e pentru ei un fel de masă întinsă. Când, deodată, le apare înainte Iisus Hristos Domnul, iar ei tremură de groază şi strigă: Ai venit ca să ne chinuieşti ? (Matei 8, 29). Nimeni nu-i mai chinuit decât chinuitorul în­suşi. Duhurile rele au chinuit pe oameni atâtea mii de ani, găsindu-şi mulţumire în chinurile pricinuite. Dar când L-au văzut pe Hristos, au tremurat în faţa Celui ce le e lor chin, şi au fost gata să iasă din oameni şi să intre în porci, sau în orice altă jivină, numai să nu fie goniţi de tot din lumea aceasta. Dar din lumea aceasta Hristos n-avea de gând să-i scoată cu totul. Lumea aceasta e lumea unor puteri amestecate. Lumea aceasta e un câmp de luptă, unde oamenii trebuie să se hotărască de bunăvoie, ştiind ce fac: să-L urmeze pe Hristos, Biruitorul, sau să urmeze pe necuraţii diavoli, cei înfrânţi. Hristos, iubitorul de oameni, a venit ca să arate puterea binelui asupra răului şi să adeverească credinţa în bine, numai în bine. Evanghelia de astăzi înfăţişează un exemplu, numai unul, din al­tele nenumărate, al felului în care Domnul a dezvăluit puterea bine­lui asupra răului, adeverind credinţa în bine ca fiind atotputernică.

S-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Istoria aceasta este povestită de încă doi Evanghelişti: Marcu (9, 17-29) şi Luca (9, 37-42). Aceştia mai adaugă câte ceva despre boala băiatului. Era singurul fiu al tatălui său, şi avea duh mut. Şi, când îl apucă, face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Săgeţile duhului rău ţinteau în trei părţi deoda­tă: în om, în zidirea lui Dumnezeu toată, şi în Dumnezeu însuşi. Băiatul era „lunatic”. Dar cum ar putea luna să se facă vinovată de boala unui om ? Dacă aduce nebunie asupra unui om, de ce asupra aceluia şi nu asupra tuturor celorlalţi ? Răul nu zace în lună, ci în duhul cel rău, duhul viclean care-1 înşeală pe om ascunzându-se: dă vina pe lună, ca să nu fie vădit el. Caută în felul acesta să-i stre­coare omului gândul că zidirea lui Dumnezeu e rea, că răul îi vine lui de la natură şi nu de la duhurile cele căzute. Şi de aceea le apu­că pe victime la fazele lunii, ca să zică lumea: „Vezi, de unde vine răul: de la lună !” Şi, pentru că luna a făcut-o Dumnezeu, urmează de aici că răul de la Dumnezeu vine. Aşa ajung oamenii înşelaţi de aceşti monştri prea cruzi şi vicleni. Când de fapt, tot ce a făcut Dumnezeu este bun; toată zidirea lui Dumnezeu e în slujba omului, ca să-i fie spre folos, nu spre pagu­bă. Chiar şi atunci când se pricinuieşte vreun neajuns trupului, acest lucru ajută sufletului, îmbogăţindu-1 şi înseninându-1. Ale Ta­le sunt cerurile şi al Tău este pământul; lumea şi plinirea ei Tu le-ai înte­meiat (Psalm 88,12). Toate acestea mâna Mea le-a făcut… zice Domnul (Isaia 66, 2). Aşadar, totul fiind de la Dumnezeu, urmează că totul este bun. Fântâna scoate din ceea ce are într-însa, nu din ce nu are. În Dumnezeu nu este rău; cum ar veni ceva rău de la Izvorul binelui ? Mulţi oameni neştiutori zic că orice suferinţă este un rău. De fapt, nu orice suferinţă este rea; este suferinţă care vine din lucra­rea răului, după cum este suferinţă tămăduitoare de rău, rău fiind doar duhul rău care sălăşluieşte în omul nebun sau apucat. Durerea şi nenorocirile care s-au abătut asupra multor regi din Israel care au făcut ce este rău înaintea Domnului, nu erau decât lucra­rea şi urmarea păcatelor lor. Dar durerea şi nenorocirile pe care le îngăduie Domnul asupra celor drepţi nu sunt lucrare a răului ci un leac, bun şi pentru ei şi pentru cei din jurul lor, care înţeleg că sufe­rinţa e trimisă de Dumnezeu spre bine. Aşadar suferinţa care vine atunci când lovesc duhurile rele, sau care este urmarea păcatului, este rea. Dar suferinţa pe care o îngăduie Dumnezeu asupra omu­lui ca să-1 cureţe cu totul de păcat, durerea care îl smulge din mâna diavolului şi-1 aduce aproape de Dumnezeu — această suferinţă curăţitoare nu e nici de la cel rău şi nici nu este în sine rea, ci este lăsată de Dumnezeu spre binele omului. Bine-rni este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale (Psalm 118, 71), zice înţeleptul rege David. Diavolul e rău, iar calea lui este păcatul. Afară de dia­vol şi de păcat nu există alt rău. Duhul rău este răspunzător de su­ferinţele şi chinurile acestui băiat, iar nu luna. Dacă Dumnezeu, iu­bitorul de oameni, nu ar pune frâu duhurilor rele, apărându-i de ele pe oameni, fie nemijlocit fie prin mijlocirea îngerilor Săi, într-o clipă duhurile rele ar zdrobi întreg neamul omenesc, şi cu trupul si cu sufletul, cum prăpădesc lăcustele seminţele câmpului.

Şi l-am adus la ucenicii tăi şi n-au putut să-1 vindece, spune tatăl bă­iatului către Domnul. Trei dintre ucenici nu fuseseră acolo: Petru, Iacov şi Ioan, cei care urcaseră pe muntele Tabor cu Domnul la Schimbarea la Faţă şi coborâseră împreună cu El, găsind la poalele muntelui o mulţime strânsă în jurul apostolilor şi al copilului bol­nav. Pentru că nu-L găsise pe Hristos, îndureratul părinte îl aduse­se pe fiul său la ucenici, însă aceştia nu fuseseră în stare să-1 ajute. Nu fuseseră în stare mai întâi pentru că le lipsea credinţa, apoi pentru că şi tatălui îi lipsea credinţa şi, în sfârşit, pentru că credinţa lipsea cu totul între cărturarii acolo de faţă. Pentru că se spune că pe lângă ucenici erau acolo şi cărturari, care se sfădeau între dânşii (Marcu 9,16). Credinţa cea slabă a tatălui se vede din spusele Mântuitorului. Acest tată nu zice ca leprosul: Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti (Matei 8, 2). Acolo vorbea un om cu credinţă tare. Nici ca mai marele sinagogii, Iair, care L-a chemat pe Hristos s-o învieze pe fiica lui: Pune mâna Ta peste ea şi va fi vie (Matei 9, 18). Si acolo vorbea un om cu credinţă tare. Şi mai puţin vorbeşte ca sutaşul din Capernaum, a cărui slugă era bolnavă: Spune numai un cu­vânt şi se va tămădui sluga mea (Matei 8, 8). Aici vorbeşte o mare, o foarte mare credinţă ! Iar cel cu credinţa cea mai mare nu spune ni­mic, ci doar se apropie de Hristos şi se apucă de marginea hainei Lui, cum a făcut femeia cu scurgere de sânge şi cum au făcut atâţia şi atâţia alţii. Tatăl băiatului nu spune însă nimic de felul acesta, ci doar: De poţi ceva, ajută-ne (Marcu 9, 22). De poţi ceva ! Biet om ! Puţin trebuie să fi ştiut el despre Hristos, ca să spună una ca asta Celui ce poate orice. Puţinătatea credinţei lui a slăbit şi puterea apostolilor de a face ceva pentru el, iar poate că aici şi-au avut par­tea lor şi calomniile răspândite de cărturari pe seama lui Hristos şi a ucenicilor Lui. De poţi ceva. Ce credinţă slabă, ce licărire mică, mai-mai să se stingă !

O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi ? Până când vă voi suferi pe voi ? Domnul îi mustră pe toţi; pe toţi necredincioşii şi puţin credincioşii din Israel, şi pe toţi cei pe care îi avea dinainte: tatăl băiatului bolnav, ucenicii, şi mai cu seamă cărturarii. O, neam necredincios ! Neam supus răului, diavolului, neam credincios pute­rii răului, neam înrobit răului, neam potrivnic binelui şi potrivnic şi lui Dumnezeu; neam cu nimica toată de credinţă în bine sau cu to­tul lipsit de aceasta, neam răzvrătit, care pururea fugi de ce-i bun! Şi Domnul a adăugat cuvântul: îndărătnic, ca să arate de unde vine necredinţa — din corupţie, din păcat. Necredinţa nu-i decât o ur­mare; cauza este păcatul. Necredinţa e tovărăşie cu diavolul, dar calea care duce la această însoţire este păcatul — stricăciunea. Stri­căciunea este starea căderii de la Dumnezeu, iar necredinţa este în­tunericul, neputinţa şi grozăvia în care se cufundă omul când cade de la Dumnezeu, însă vedeţi cu câtă gingăşie, cu ce grijă vorbeşte de fapt Domnul! El nu rosteşte nici un nume, vorbeşte în general. Nu să-i judece pe oameni vrea El, ci să-i trezească. Nu să umilească şi să umple de ocară pe câte unul, ci să-i deştepte pe toţi, să-i ajute să se înalţe deasupra lor înşile. Ce învăţătură mare pentru vremu­rile noastre, pentru generaţia noastră cea repede ofensatoare şi trăncănitoare ! Dacă măcar şi-ar ţine oamenii gura, dacă ar înceta să se insulte unii pe alţii, jumătate din răul de pe lume ar dispărea, jumătate din duhurile rele ar ieşi afară dintre dânşii. Ascultaţi cu câtă înţelepciune vorbeşte marele Apostol Iacov, luând învăţătură de la învăţătorul său: Toţi greşim în multe chipuri; dar dacă nu greşeş­te cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să se înfrâneze în întregime. Dacă, dar, noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg (Iacov 3,2-3). Ce înseamnă cuvân­tul lui Hristos: Până când voi fi cu voi ? Până când vă voi suferi pe voi ? Închipuiţi-vă un om de viţă nobilă, cu creştere aleasă, aruncat prin­tre sălbatici să vieţuiască mai departe împreună cu ei. Sau un mare rege lăsându-şi tronul şi ducându-se într-un sălaş de vagabozi murdari, nu numai ca să rămână printre ei cercetându-le felul de viaţă, dar şi ca să-i înveţe să gândească, să simtă şi să se poarte ca nişte regi măreţi, cu suflet ales. După câteva zile, orice rege de pe pământ o să strige: „Cât am să mai fiu cu voi ?” Oare nu i-ar ajunge atâta murdărie, atâta prostie, atâta duhoare şi sălbăticie adunate în aceste numai câteva zile ? Dar Domnul Hristos, Regele regilor, a rostit aceste cuvinte abia după treizeci şi trei de ani de vieţuire printre oameni, printre făpturi aflate cu mult mai departe de El decât sunt cei mai sălbatici oameni faţă de omul cel mai civi­lizat şi mai nobil care se poate închipui, mult mai departe decât sunt cei mai slinoşi derbedei faţă de cei mai slăviţi regi ai pămân­tului. Se vede că El nu măsura timpul în ani, ci în minuni şi lucrări săvârşite înaintea a mii şi mii de martori, şi în învăţătura semănată şi răspândită în mii şi mii de suflete. După atâtea lucrări şi minuni, şi după atâtea învăţături şi pilde care ar fi putut să umple sorocul a o mie de ani, aşa cum sarea îşi dă gustul ei la o mie de generaţii de oameni, a văzut deodată că ucenicii Lui nu puteau să vindece nici măcar un copil bolnav, să scoată nici măcar un singur duh rău dintr-un singur om, ei, cărora le arătase prin fapte şi cuvânt cum se scot afară legiuni întregi! Şi încă, aude pe oarecare păcătos puţin­tel la credinţă spunându-I: De poţi ceva… ajută-ne! (Marcu 9, 22). După ce i-a mustrat pe cei de faţă pentru lipsa lor de credinţă, Domnul le-a poruncit să aducă la Sine pe băiat: Aduceţi-l aici la Mine. Şi a certat pe diavol, şi diavolul a ieşit numaidecât din băiat, şi acesta s-a vindecat într-o clipă. Aceasta este istoria după Matei. Ceilalţi doi Evanghelişti dau şi amănunte despre cele petrecute înainte de tămăduirea copilului. Dintre acestea, trei sunt principa­le: mai întâi, că Hristos 1-a întrebat pe tată de câtă vreme suferă bă­iatul; al doilea, că pune credinţa drept condiţie a vindecării; şi, în sfârşit, că pe când copilul era adus înaintea lui Hristos, diavolul în­grozit, chinuit, înfricoşat, a fugit. Câtă vreme este de când i-a venit aceasta ? (Marcu 9, 21). Iisus 1-a întrebat pe tată. N-a întrebat pentru El, ci pentru cei ce se aflau acolo. Cum să nu fi ştiut Cel care vede toate, de câtă vreme e bolnav băiatul! Din pruncie, a răspuns părin­tele. Să afle toţi, să cunoască toţi ce fel de suferinţe îngrozitoare vin de la duhurile rele, şi ce puternică e aripa lui Dumnezeu asupra omului, fără de care duhurile rele de mult, de mult de tot ar fi ni­micit cu totul trupul şi sufletul acestui băiat! Şi ce putere are Fiul lui Dumnezeu asupra şi celui mai cumplit dintre demoni! Ai milă de noi, îi spune lui Hristos tatăl copilului. De noi, zice — nu numai de copil. Suferinţa copilului e şi a tatălui, e a întregii case. Cu vin­decarea băiatului se despovărează multe suflete. Iisus îi spune: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23).

După felul obişnuit în care lucrează Dumnezeu, aici Mântuito­rul a vrut să facă bine cât mai mult cu putinţă. Un bine era făcut copilului care se vindeca. Şi de ce doar atât ? De ce nu s-ar vindeca şi tatăl de puţinătatea credinţei sale ? Şi de ce să nu se facă şi un al treilea bine: să-Şi arate cu strălucire puterea, încât oamenii să crea­dă în El ? Şi al patrulea: să osândească necredinţa şi îndărătnicia şi înclinarea oamenilor către rău, către demoni şi către păcat ? Şi de ce nu un al cincilea, al şaselea, al şaptelea, tot binele pe care fapta bună îl atrage după sine ? Pentru că o lucrare bună aduce după sine multe altele. Mai priviţi o dată cu câtă înţelepciune amestecă Domnul aspri­mea cu blândeţea. Când osândeşte necredinţa vorbeşte în general, ca să deştepte în toţi credinţa, fără a umili pe nimeni. Acum însă, când se îndreaptă spre cineva anume care îl roagă, nu vorbeşte cu asprime, ci cu grijă, cu blândeţe: De poţi crede. Blândeţea lui Hristos dă rodul dorit; Cred, Doamne ! Ajută necredinţei mele (Marcu 9, 24), strigă tatăl plângând. Nimic nu topeşte gheaţa necredinţei mai re­pede decât lacrimile, în clipa când acest om a plâns înaintea Dom­nului, el s-a căit de toată necredinţa lui de mai înainte şi, înlăuntrul lui, în faţa lui Dumnezeu, a izbucnit credinţa ca un val. Şi el a rostit cuvintele care au rămas o solie tare pentru generaţii şi generaţii de oameni: Cred, Doamne ! Ajută necredinţei mele. Cuvintele: Ajută ne­credinţei mele, arată că omul nu poate ajunge la credinţă fără aju­torul lui Dumnezeu. Poate ajunge la oarecare credinţă slabă, la cre­dinţa că există bine şi există rău, sau mai bine zis la îndoiala asupra a ce este bine şi a ce este rău. Însă calea de la la ceva crezare la cre­dinţa cea adevărată e lungă, foarte lungă, şi nu poate omul să o străbată fără să-1 ţină Dumnezeu de mână. „Ajută-mă, O, Doamne, să cred în Tine ! Ajută-mă să nu cred în rău ! Ajută-mă să mă dez­leg cu totul de rău, şi să mă unesc cu Tine !”

Când 1-au adus pe băiat, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pământ şi l-a zguduit. (Luca 9, 42). A fost ultimul lucru care i s-a în­găduit diavolului, ca să vadă toţi ce spaimă, ce grozăvie aduce dia­volul asupra omului, şi să se încredinţeze cât de neputincioasă este făptura, cum nu ajunge nici puterea celui mai bun doctor din lume ca să scape o singură viaţă de sub atâta spaimă şi grozăvie. Şi pen­tru ca, văzând puterea diavolului faţă cu desăvârşita lor neputinţă, să cunoască oamenii măreţia şi dumnezeirea puterii Mântuitorului Iisus Hristos. Evanghelistul Marcu citează şi cuvintele pe care le spune Domnul duhului rău: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! (Marcu 9, 25) „Îţi poruncesc”, zice Domnul. El este izvorul a toată puterea şi stăpânirea, nu trebuie să ceară din altă parte. Toate câte are Tatăl, ale Mele sunt (Ioan 16,15), a spus Domnul în altă împrejurare. Acum, după cum vedem, îşi adevereşte cuvântul prin faptă. „De la Mine însumi vorbesc; îţi po­runcesc cu stăpânirea pe care o am, şi te scot afară cu a Mea pute­re”. Să vadă toată lumea că El nu este un profet ca ceilalţi care au lucrat oarecare fapte cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Fiul lui Dumne­zeu, Acela pe care L-au vestit profeţii şi L-au aşteptat mulţimile. Să ne oprim şi asupra părţii a doua a poruncii pe care i-a dat-o Hristos diavolului: să nu mai intri în el ! Aşadar Domnul nu-i po­runceşte doar să iasă afară, ci nici să nu se mai întoarcă în băiatul care îndurase atâta, înseamnă că cineva, curăţindu-se, poate atrage din nou asupra-i necurăţia. Diavolul scos afară dintr-un om se poate întoarce. Şi se întâmplă aceasta atunci când un păcătos care s-a căit şi a fost iertat de Dumnezeu se întoarce iarăşi la vechiul pă­cat. Atunci diavolul intră din nou în om. De aceea Domnul îi po­runceşte diavolului nu numai să plece din băiat, ci şi să nu se mai întoarcă într-însul; face aceasta pentru ca dumnezeiescul dar primit de copil să fie întreg şi desăvârşit, şi pentru ca noi să înţelegem bine că nu trebuie cu nici un chip, odată ce am primit iertare de la Dumnezeu, să ne întoarcem la păcat cum se întoarce câinele la borâtură, primejduindu-ne de moarte pentru că i-am deschis du­hului cel rău uşa, ca să intre şi să se înstăpânească în noi.

După această mare minune a lui Hristos, toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu, scrie dumnezeiescul Luca (9,43). O, de-ar ră­mânea uimirea aceasta neştearsă din sufletul omenesc, de s-ar înti­pări acolo o dată pentru totdeauna ! De n-ar fi ca spuma ce se duce cu învolburarea apei! Dar Dumnezeu nu seamănă în zadar. Dacă sămânţa cade în drum, sau pe piatră, sau între spini, pierdută este; dar cea care cade în pământ bun nu se pierde, ci va aduce însutită roadă.

Când au rămas singuri — Hristos şi ucenicii — aceştia L-au în­trebat: De ce noi n-am putut să-l scoatem ? Iar Iisus le-a spus: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea cre­dinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu vă va fi vouă cu neputinţă. Cauza neputinţei e, prin urmare, necredinţa. Cu cât mai mare este cre­dinţa, cu atât şi puterea; puţină este credinţa, puţină şi puterea. Domnul le dăduse ucenicilor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă (Matei 10, 1). Iar ei au lucrat o vreme întru această putere. Dar, pe măsură ce li se împuţina credinţa — şi acest lucru se întâmplă fie din frică lu­mească ori din mândrie — puterea lor scădea. Iată, Adam primise stăpânire asupra tuturor vieţuitoarelor; dar el, prin neascultare, prin lăcomie şi prin mândrie, s-a purtat cu uşurătate şi a pierdut-o. Aşa şi apostolii, prin oarecare greşeală, pierduseră de la o vreme puterea şi stăpânirea ce le fusese dată. Iar puterea pierdută nu se câştigă din nou decât numai prin credinţă, credinţă şi iarăşi credin­ţă. De aceea Domnul, în această împrejurare, arată apăsat puterea credinţei. Credinţa poate să mute munţii din loc; nu există nimic faţă de care credinţa să fie neputincioasă. Grăuntele de muştar e foarte mic, dar mireasma lui pătrunde toată mâncarea din vas. (Chiril al Ierusalimului zice, în Cateheza a V-a: „După cum grăun­tele de muştar mic, dar tare în lucrare, semănat chiar pe un loc strâmt dă multe rădăcini şi, crescând, se face adăpost păsărilor, tot aşa credinţa lucrează în suflet fapte mari. Aşadar credeţi în El, ca să primiţi de la El credinţa care lucrează mai presus de puterile omeneşti”). Dacă aveţi credinţă cât un bob de muştar, nici munţii nu vă vor sta în cale. Dar de ce atunci n-a mutat Domnul El însuşi munţii din loc ? Pentru că nu era nevoie ! El n-a făcut decât minuni ce le erau oa­menilor de folos spre mântuire. Şi cu ce este mai mare minunea mutării munţilor, decât facerea apei vin, înmulţirea unei bucăţele de pâine, scoaterea demonilor din om, vindecarea oricărei boli, umblarea pe apă, potolirea cu un cuvânt sau cu un gând a mării şi a vânturilor turbate ? Dar oare sunt munţi mai mari, stânci mai as­pre, poveri mai grele pentru suflet decât grijile lumii, strânsorile lumii, lanţurile lumii ? Cine este în stare să-şi mute din suflet acest munte şi să-1 arunce în mare, cu adevărat a mutat din loc cel mai mare, cel mai greu munte din lume.

Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Postul şi rugăciunea sunt cei doi stâlpi ai credinţei. Sunt două flăcări vii care ard pe diavoli. Prin post se potolesc şi se nimicesc patimile, mai ales desfrâul; prin rugăciune se potolesc şi se nimi­cesc toate celelalte patimi ale sufletului, ale inimii şi ale minţii: gânduri rele, fapte rele, răzbunare, ură, invidie, răutate, mândrie, ambiţie si toată cohorta acestora. Prin post, vasul sufletului şi al trupului se spală de cuprinsurile necurate ale poftelor şi viciilor lu­meşti; prin rugăciune, harul Duhului Sfânt coboară în sufletul ast­fel golit, astfel limpezit — iar plinătatea credinţei tocmai aceasta este: sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în om. Biserica Ortodoxă a arătat întotdeauna postul drept un leac încercat, bun la toate pati­mile trupeşti, şi drept o armă tare împotriva duhurilor rele. Cine dispreţuieşte şi tăgăduieşte postul, dispreţuieşte şi tăgăduieşte un aşezământ limpede şi hotărâtor al Domnului nostru Iisus Hristos, dat omului spre mântuire. Postul întăreşte şi înmulţeşte rugăciu­nea; prin acestea două se adevereşte credinţa — iar credinţa mută munţi, scoate demoni şi face cu putinţă ceea ce este cu neputinţă. Ultimele cuvinte ale lui Hristos din Evanghelia de astăzi par să nu aibă nici o legătură cu cele întâmplate. După marea minune a vindecării băiatului îndrăcit, pe când lumea e încă în uimire, Dom­nul începe deodată să le vorbească ucenicilor despre Patimile Sale: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte. De ce, după minunea aceasta, ca şi după alte mari minuni, le vorbeşte Domnul ucenicilor de­spre Patima Sa ? Pentru ca, atunci când va veni vremea acestora, inimile lor să nu se clatine Şi pentru ca prezicerea, venind după o uriaşă minune, pusă împotriva nemaivăzutelor miracole săvârşite şi a adulaţiei mulţimilor, să se întipărească mai bine în inimile oa­menilor. Dar mai spune aceasta şi drept învăţătură, nu numai apostolilor ci şi nouă, pentru ca, săvârşind fapte bune, să nu ne aş­teptăm la răsplată din partea oamenilor, ci să fim pregătiţi a primi tocmai atunci cele mai grele lovituri şi umilinţe, şi tocmai de la aceia cărora le-am fost de mai mult ajutor. Domnul însă nu prezice doar Patima şi moartea Sa, ci şi învierea. La capătul a toate va fi învierea, biruinţa şi slava în veci. Le spune lucruri ce par acum de necrezut, tocmai ca să le câştige cre­dinţa în cele viitoare, ca să-i înveţe să creadă ce le spune. Omului îi trebuie credinţă doar cât un bob de muştar, sau şi mai puţin de-atât, ca să fie pregătit să întâmpine orice fel de durere în această lume, încredinţat fiind că, la sfârşit, este învierea. Trebuie să ne ui­tăm la toată slava şi lauda lumii ca la un lucru de nimic. După triumful pe care 1-ar putea oferi lumea, trebuie să ne pregătim de suferinţă. Trebuie să primim cu ascultare şi supunere tot ceea ce ne trimite cerescul nostru Părinte. Nu trebuie niciodată să ne împlătoşăm cu ceea ce am făcut bun pentru oameni, pentru oraşul sau sa­tul nostru, pentru neamul nostru, pentru ţara noastră, şi nici să ne răzvrătim când se abate asupra noastră durerea. Pentru că dacă am făcut vreun bine celor din jur, cu ajutorul lui Dumnezeu am fă­cut. Cu adevărat, orice lucru bun Dumnezeu îl săvârşeşte, prin noi. Dumnezeu are aşadar tot dreptul să ne trimită după măririle lu­meşti suferinţă, după laudă umilinţă, după bogăţii sărăcie, după cinste dispreţ, după sănătate boală, după tovărăşia prietenilor sin­gurătate. De ce ne trimite toate acestea, Dumnezeu ştie, e spre binele nostru. Mai întâi, ca să învăţăm a căuta ceea ce are preţ în veşnicie, iar nu a ne lăsa târâţi la moarte de strălucirea mincinoasă, trecătoare, a lumii acesteia; apoi, ca să nu ne luăm de la oameni plata, şi de la lume, nemaiavând ce aştepta în viaţa viitoare. Fie să nu ni se spună la poarta cereştii împărăţii: „Duceţi-vă de aici; v-aţi luat plata voastră!” Pentru ca să nu se întâmple una ca aceasta, pentru ca să nu ne pierdem pentru totdeauna împreună cu lumea aceasta de la care ne-am primit glorie, laudă şi cinstire, cu lumea aceasta care merge fără scăpare spre nimicire, pentru aceea Domnul nostru Iisus Hristos, singurul nostru prieten, ne învaţă ca, după cea mai mare glo­rie, laudă şi cinste pe care ni le-ar putea da lumea, să fim gata a ne lua crucea. A Lui fie slava, cinstea şi închinarea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Predici, Sfântul Nicolae Velimirovici, trad. Anca Sârbulescu, Ed. Ileana, București, 2006

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!