Dumnezeu face şi azi minuni

Vorbind astă-vară cu un om din popor, acesta îmi zicea:

– Oare de ce nu mai face Dumnezeu şi azi atare minune, ca în Biblie? Poate atunci oamenii s‑ar mai înfricoşa şi s-ar mai lăsa de răutăţi.

– O, dragul meu, i-am răspuns, Dumnezeu face şi azi minuni. Vremurile noastre sunt pline de fel de fel de minuni şi arătări cereşti. Numai cât oamenii n-au ochi sufleteşti să le vadă…

În primăvara anului 1928, a fost un puternic cutremur de pământ în Bulgaria şi în Grecia. Cutremurul s-a simţit şi în partea sudică a ţării noastre. Două luni a ţinut acest cutremur. Sute de oameni au pierit în el. Sate şi oraşe au fost pustiite. Multe amănunte înfricoşătoare s‑au petrecut cu acest prilej.

Cu prilejul acestui cutremur s-au petrecut minuni tot atât de mari ca şi cele din Biblie. Într‑un loc ne spune Biblia că pe Core şi pe soţii lui i-a înghiţit pământul de vii. Se răsculaseră împotriva lui Moise „şi pământul de sub ei şi‑a deschis gura şi i-a înghiţit pe ei şi casele lor împreună cu toate averile lor şi pământul i-a acoperit de tot. Un foc a ieşit de la Domnul şi a mistuit două sute cinzeci de oameni şi tot Israelul a fugit, strigând: Să fugim ca să nu ne înghită pământul“ (Num. 16); (chipul de mai jos arată această înfricoşată minune şi pedeapsă cerească).

Mare şi înfricoşată a fost minunea aceasta. Ei, bine. O astfel de minune s-a petrecut şi în Bulgaria în zilele noastre şi în vecinătatea noastră.

Iată ce a scris un trimis al ziarului «Uni­versul», care a fost la faţa locului unde s-a petrecut cutremurul:

Am fost într-un sat, scrie gazetarul, distrus cu totul de cutremur, în satul Papazil. Ţăranii de acolo mi-au istorisit prăpădul astfel:

Primul cutremur l-am simţit în sâmbăta Paş­tilor. Pagube prea mari n-a făcut. Miercuri, în 18 aprilie, la vreo două-trei ceasuri după ce se înnoptase, o nouă zguduitură, însoţită de bubuituri, ne trezi buimăciţi din somn. Într-o clipă fugirăm care încotro, pe câmp şi prin grădini.

În adâncul pământului se auzi o rostogolire de bubuituri ca un tunet grozav, ca un clopot uriaş. Vitele mugeau şi nechezau înspăimântător, cele legate rupseseră funiile şi toate porniră razna, ca zăpăcite, galopând către porţi şi înapoindu-se de unde plecaseră. Câinii urlau sinistru, a pustiu. Femeile şi copiii ţipau şi se tânguiau, bătrânii căzură la pământ, bătând cu frunţile pământul. Sub ochii noştri aveam vedenii apocaliptice, din vremile de mânie cerească.

Deodată pământul prinse să se zgâlţâie. Zguduiturile legănau pământul şi oamenii, voind să umble, se împleticeau ca pe puntea unui vapor prins de furtună în larg. Mulţi au fost trântiţi la pământ. Nu se mai auzea nici un glas, deşi toată lumea ţipa, gemea, se jeluia. Tunetele subpământene se înteţiră, iar casele se prăbuşeau cu huruiri asurzitoare. Şi oamenii nici nu se mai zăriră între ei. Un nor gros de praf, ieşind din dărâmături, orbi cele câteva lumini din sat. În întunericul deplin, oamenii înlemniră. Nimeni nu gândea să se mişte, fiecare, în spaima lui, socotind că poate pământul se scufundase şi dacă avea să se mişte, ar fi căzut în vreo gură nevăzută a pământului.

De la o vreme zguduirea slăbi. Încetă şi prăbuşirea clădirilor. Numai artileria grea de sub pământ îşi continua bubuiturile.

Gemete şi horcăieli răzbeau sinistre de pretutindeni. Într-un colţ al satului cineva fluiera din răsputeri, strident, alarmant: era un ţăran ce-şi pierduse minţile şi, în nebunia lui, încerca să întreacă cu fluierul lui tunetul din adâncul pământului. De la un timp bubuiturile mai încetară. Părinţii şi copiii începură a se striga între ei şi alergau unii la alţii, uitând de frica pământului şi îmbrăţişându-se de bucuria întâlnirii.

Când s-a luminat de ziuă, o privelişte înfiorătoare văzură ochii noştri. Satul era una cu pământul. Mulţi îşi aflară moartea sub dărâmături. Alţii, şi mai mulţi, erau răniţi. Într-un loc pământul înghiţise cu totul cinci case şi câţiva oameni.

Un ţăran, cu picioarele frânte, ghemuit pe marginea unei gropi, povesti că „l-a înghiţit pă­mântul şi apoi l-a azvârlit afară“. Mamă-sa fusese de asemenea aruncată, din căruţa în care dormea, în aceeaşi groapă şi, printr-o minune, rochia i s-a prins într-un cui dintr-o grindă răsturnată peste gura gropii şi femeia, în nesimţire, a rămas spânzurată până la ziuă, când oamenii au scos-o şi au readus-o la viaţă.

Un jandarm a fost găsit prins până la brâu într-o crăpătură a pământului. La ziuă oamenii au săpat pământul şi l-au scos nevătămat.

Într-o mulţime de locuri, pământul s-a deschis şi a înghiţit case şi oameni. În orăşelul Cirpan, pământul a înghiţit patru case cu oameni cu tot. Strigătele celor înghiţiţi se auzeau din adâncul pământului. Pe urmă, pământul s‑a închis şi vaietele s-au stins.

Într-o casă cu etaj din Filipopoli, trei oameni care se rugau în clipele cutremurului s‑au trezit coborâţi în adâncul pivniţei cu odaie cu tot, aşa cum se rugau, nevătămaţi.

Într-un sat s-a năruit biserica, dar crucea din vârful turnului a rămas neatinsă înfiptă în vârful mormanului de ruine, ca şi când atare mână ar fi făcut acest lucru.

Gazetele au fost pline de astfel de minuni.

Cine a zis dar că Dumnezeu nu mai face minuni? Domnul Dumnezeu face şi azi minuni, tot atât de înfricoşătoare şi minunate ca şi cele din Biblie. Pe Core şi pe soţii lui, din Biblie, i-a înghiţit pământul de vii. Acelaşi lucru s‑a întâmplat şi în Bulgaria, în vecinătatea noastră chiar în zilele noastre.

Domnul vorbeşte şi azi prin fel de fel de minuni şi arătări înfricoşate şi prin ele ne cheamă să ne lăsăm de răutăţi. Dar oamenii nu vor să le înţeleagă, nu se înfricoşează şi de păcate nu se lasă. Vremile noastre sunt pline de fel de fel de semne şi arătări.

„Şi voi, oamenilor, nu vă spăimântaţi de semnele cerului?“ (Ier. 10, 2)

Vai celor ce nici în ceasul acesta, în ceasul al doisprezecelea, nu se înfricoşează şi de răutăţi nu se lasă!

Părintele Iosif Trifa, din volumul „Trăim vremuri biblice”