Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home DUMNEZEU NE CERE INIMILE

DUMNEZEU NE CERE INIMILE

DUMNEZEU NE CERE INIMILE

Vorbirea fratelui Cornel Silaghi, de la o adunare

„Doamne, dacă până acum am stat pe căi deşarte, pe căi rătăcitoare, iată, de acum vin la Tine ca fiul risipitor. Primeşte-mă şi mă învredniceşte ca să trăiesc în totul pentru slava Numelui Tău. Să nu mai trăiesc eu, nici firea mea pământească în viaţa mea, ci Tu să trăieşti de-acum în fiinţa mea”.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Aducem mulţumirile noastre din toată inima şi din tot sufletul nostru, din tot adâncul fiinţei noastre Celui ce merită mulţumiri, Celui ce este vrednic de laudă, Celui ce este vrednic de slavă, pentru bunătatea Lui fără de margini, pentru dragostea cu care ne-a iubit atât de mult, pentru tot ce a făcut pentru noi, aşa cum arată prorocul Isaia când se plânge de via lui Dumnezeu, de poporul lui Dumnezeu. Spune acolo proorocul: „Bătrâni ai lui Iuda, bărbaţi ai lui Israel, judecaţi voi între Mine şi via Mea. Ce aş mai fi putut Eu face viei Mele şi nu i‑am făcut? De ce azi, când Mă aştept la roade, are struguri sălbatici?”. Ce ar mai fi putut face Dumnezeu pentru noi şi nu ne-a făcut? Şi de ce noi, până şi astăzi, aducem tot roade amare şi tot struguri sălbatici? Tot roade rele şi tot roade care Îi aduc întristare lui Dumnezeu?

Da, mulţumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu că, în bunătatea Lui, a păstrat un timp de întoarcere la El şi pentru noi. Mulţumiri să fie aduse îndurării lui Dumnezeu, îndelung răbdării lui Dumnezeu, că a păstrat şi a îngăduit şi pentru noi un timp de întoarcere. De atâtea ori am auzit Cuvântul lui Dumnezeu, de atâtea ori am auzit chemările lui Dumnezeu. Şi totuşi noi am rămas [străini de El] mai departe, mai departe şi a trecut atâta timp din viaţa noastră [când am umblat] pe căi deşarte, pe căi rele, pe căi rătăcite. Dar totuşi bunătatea lui Dumnezeu, a fost fără de margini. Şi în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, El ne-a chemat duios şi ne-a chemat pe nume. Aşa cum spune prorocul lui Dumnezeu Ezechiel: „Pe viaţa Mea, zice Domnul, că nu doresc moartea păcătoşilor, ci să se întoarcă cât mai degrabă şi să trăiască”. „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă! Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Iacov?”

„Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă!…” O, de câte ori o fi sunat cuvântul acesta jalnic şi dureros, fiindcă a aşteptat Dumnezeu, în bunătatea Lui, atâta vreme întoarcerea noastră! I-a trimis pe solii Lui în toate timpurile, la toate popoarele… La fiecare popor i-a trimis Dumnezeu chemări potrivite şi l-a chemat să se întoarcă la El. Dar câţi s-au întors la El dintre aceştia care au auzit chemarea Sa, Cuvântul Său plin de putere, plin de duioşie ca duioşia unui tată cu care îşi cheamă înapoi copilul care s-a îndepărtat? Ca duioşia unei mame care îşi iubeşte fiica sau fiul ce s-a depărtat de căminul părintesc şi, oricând se aşază la masă, vede cu durere locul gol pe care trebuia să-l ocupe fiica sau fiul ei. Dacă pe un părinte îl doare, simte durere pentru copilul lui, cu cât mai mult Dumnezeu, mai presus decât orice părinte! Cu cât mai mult Dumnezeu, în dragostea Lui fără de margini, a aşteptat, ne-a chemat şi iarăşi a aşteptat, în îndelunga Lui răbdare, ca, odată ce auzim cuvintele Lui, să ne întoarcem, ca să nu murim în focul gheenei, veşnic. Să nu ne stingem fără de Dumnezeu, neîmpăcaţi cu El.

De aceea Dumnezeu i-a trimis pe robii Săi, a trimis solii Săi, ca să ne vestească, să ne trezească inimile, să ne trezească minţile sănătoase, să trezească în noi conştiinţa de fii adevăraţi, cum s-a trezit fiul risipitor când a spus: „Mă voi scula şi mă voi întoarce la tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc copil al tău»”. Vă închipuiţi o durere de mamă sau o durere de tată când fiul lor s-a dus departe, pe căi deşarte. O, dacă s-ar întoarce copilul acesta, cu câtă bucurie l-ar primi şi ar trece cu buretele dragostei peste toată păcătuirea lui, peste toată ruşinea pe care le-a adus-o. Ar trece, că e inimă de mamă şi e inimă de tată, inimă de părinte. Cu cât mai mult Dumnezeu, în bunătatea Lui, ar vrea să şteargă păcatul nostru! Umblarea noastră rea şi stricată ar vrea s-o şteargă, numai să ne întoarcem la El.

Noi n-am văzut, n-am simţit şi nu ştim că la masa dragostei lui Dumnezeu e păstrat locul pentru noi. E păstrată cununa pentru noi, numai să ne întoarcem la Dumnezeu. Până când vom sta mai departe reci şi nepăsători? Până când vom lăsa bunătatea lui Dumnezeu şi glasul chemării Lui duioase să bată mereu la poarta inimii noastre – şi noi, tot mai departe reci şi nepăsători, să stăm şi să umblăm pe căile noastre rele şi deşarte?

Aduceţi-vă aminte, aduceţi-vă aminte, fraţilor, că în toate timpurile şi în toate vremurile, Dumnezeu i-a aşezat pe credincioşii Lui străjeri, să stea de strajă în preajma sufletelor, ca acestea să nu cadă în păcat, să nu ajungă în pieirea veşnică, să nu vină răul peste ei şi să fie nimiciţi.

Şi în timpurile noastre Dumnezeu a pus de veghe străjeri în casa Lui. Aşa cum citim în Cuvântul lui Dumnezeu spus prin prorocul Isaia, la capitolul 21, versetul 12: „Străjerule, răspunde. Vine dimineaţa şi tot noapte este”.

Iubiţilor, ce bine ar fi dacă cei pe care i-a pus Dumnezeu de strajă, de veghe în timpuri ca acestea, în împrejurări ca acestea, ar sta la turnul lor de veghe! Iubitule, iubitule străjer al lui Dumnezeu, mai mic sau mai mare, mai puţin sau mai mult văzut, pe tine te-a pus Dumnezeu de strajă mai întâi în casa ta! Mai întâi ne-a pus în casa noastră, iar noi stăm nepăsători poate şi nu ne respectăm postul, turnul de veghe din casa noastră, din familia noastră. Şi iată, vine răul şi păcatul care mistuie, care nimiceşte, care ucide, care omoară şi nu ne dăm seama că sângele alor noştri se va cere din mâna noastră. Va trebui să dăm socoteala, căci nu ne-am făcut datoria. Să înştiinţăm aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Mustră, ceartă, înştiinţează şi cu toată tăria, la timp şi ne-la-timp”.

Iubiţilor, dacă până acum am stat nepăsători, gândindu-ne că poate n-a venit timpul… sau dacă am lăsat să treacă şi să se scurgă timpul cel mai preţios din viaţa noastră şi din misiunea la care ne-a chemat Dumnezeu, aceea de a le face cunoscut Cuvântul Lui, dragostea Lui alor noştri, iată că acuma este timpul. Iată că de-acum vine dimineaţa, se apropie dimineaţa venirii lui Hristos şi El vine cu putere. Şi împrejurările, şi neliniştea neamurilor şi a popoarelor, toate ne pregătesc şi toate ne arată desluşit şi ne vorbesc desluşit că acesta este semnul, după cum ne-a mărturisit Însuşi Hristos – slăvit să-I fie Numele! – când L-au întrebat ucenicii care va fi semnul venirii Sale şi după ce vor cunoaşte aceasta. „Iată, le-a zis El, priviţi la smochin. Când vedeţi că înmugureşte, e semn că vine primăvara.” Şi le-a spus mai departe: „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie”.

Iată, iubiţilor, priviţi cu băgare de seamă împrejurările şi timpurile pe care le trăim. Acestea sunt semnele care arată, care dovedesc, care grăbesc venirea Lui. Iată, semnul cel mai dureros şi cel mai trist este răutatea oamenilor şi răutatea noastră care [e aproape de] culmea cea mai groaznică, încât Dumnezeu nu mai poate suporta. Odată îşi ajunge şi răul măsura… (…). Şi Isaia zice: „Deşi vine dimineaţa, tot noapte este”. Deşi vine dimineaţa şi se apropie venirea lui Hristos, în lumea aceasta şi pe pământul acesta e noapte. Nu o noapte în care să ne odihnim după osteneala unei zile, ci o noapte a păcatelor, o noapte a nelegiuirilor, în care abia, abia se vede ici şi colo licărind lumina Evangheliei, lumina unei trăiri curate. Că nu predicarea sau vorbirea aduc în viaţa noastră naşterea din nou şi nu dovedeşte în noi [o transformare lăuntrică] arătarea unei feţe frumoase înaintea oamenilor, când în adâncul inimii noastre numai Dumnezeu ştie ce este şi care e starea vieţii noastre… Să băgăm de seamă. Să băgăm de seamă, că ar trebui să ne cutremurăm.

În timpuri şi-n împrejurări ca acestea, copiii Lui aşteaptă cu atâta dor şi cu atâta sete dimineaţa întâlnirii cu Hristos. Cât de frumoasă este dimineaţa! Dar când e întunericul şi bezna cea mai mare? Dimineaţa. Atunci când lumina trebuie să apară şi noaptea se sfârşeşte, atunci e bătălia cea mai mare a nopţii cu lumina dimineţii.

Iubiţilor, cu cât acum vedem că întunericul păcatului a umbrit şi acolo unde trebuia să fie lumină, când vedem toate aceste lucruri, să ştim că se apropie venirea lui Hristos. Oare când va veni El va găsi credinţă pe pământ? Va fi tot mai rară credinţa. Vor fi tot mai rari copiii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a păstrat pentru noi până astăzi străjeri care să ne trezească din amorţirea păcatului, e bunătatea Lui care, poate pentru ultima dată, mai face o ultimă chemare, ca să ne întoarcem la Dumnezeu. Să ne întoarcem cu toată inima, acum, când vedem în ce vremi şi împrejurări ne aflăm. Este ceasul ca, în sfârşit, să ne trezim din somn. Poate e ultimul ceas; poate e ultima bătaie; poate e ultima chemare a lui Dumnezeu, când ne cheamă să ne întoarcem la El cu toată inima şi să trăim o adevărată viaţă de copii ai lui Dumnezeu, printr-o purtare sfântă, curată şi desăvârşită. Timpul e tot mai aproape.

Trăirea lui Hristos, sfinţenia Lui, puterea lucrării Lui schimbă, înnoieşte viaţa noastră? Pe un copil îl cunoşti după trăsăturile tatălui său sau ale mamei sale, căci seamănă cu tatăl său sau cu mama sa. Ne întrebăm: dacă-L chemăm ca Tată pe Dumnezeu, dacă ne facă să ne numim copii ai lui Dumnezeu, dacă bunătatea Lui a fost fără de margini, ca să ne numim copii ai Săi, semănăm noi cu Domnul Iisus? Noi avem trăsăturile Domnului Iisus? În urmele noastre, în umblările noastre, în inima noastră, în viaţa noastră, în roadele noastre, în trăirile noastre, semănăm noi cu Domnul Iisus?

Iată chemarea sfântă la care suntem chemaţi: la o slujbă înaltă, la o slujire înaltă a lui Dumnezeu. Să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Să ne numim şi să fim acceptaţi ca fraţi ai Domnului Iisus, Care este Fiul lui Dumnezeu, al Celui Preaînalt. Dar ce a făcut El pentru noi şi ce facem noi pentru El, ca şi copii ai lui Dumnezeu? Iată, El Şi-a dat viaţa pentru noi. Noi ce facem? Nu ne cere să ne dăm viaţa; ne cere să ne schimbăm viaţa după chipul slavei Sale. Nouă nu ni se cere jertfa supremă astăzi. Dar ni se cere una: să aducem trupurile noastre ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi, din partea noastră, o slujbă duhovnicească. Deci, un lucru ne cere Dumnezeu: inimile noastre. Şi dacă inimile noastre vor fi pătrunse astăzi de glasul chemării Sale, atunci, într-adevăr, viaţa noastră însăşi va cădea la picioarele Domnului Iisus, recunos­cându-ne păcatul şi întorcându-ne cu toată inima, mărturisind: „Doamne, dacă până acum am stat pe căi deşarte, pe căi rătăcitoare, iată, de acum vin la Tine ca fiul risipitor. Primeşte-mă şi mă învredniceşte ca să trăiesc în totul pentru slava Numelui Tău. Să nu mai trăiesc eu, nici firea mea pământească în viaţa mea, ci Tu să trăieşti de-acum în fiinţa mea”.

Domnul să ia chip în fiinţa noastră, în viaţa noastră de fiecare zi; şi noi să ne dăm bine seama de vremurile şi împrejurările în care ne aflăm, ca să ne trezim astfel din somnul adânc şi să-I slujim Domnului cât mai veghetori, cât mai cu grijă, căci El va veni la miezul nopţii, atunci când oamenii nu-L aşteaptă. Dar copiii Lui Îl aşteaptă cu sete. Domnul să ne facă să fim gata, cu candelele aprinse şi cu undelemn îndeajuns, pentru ca la întâmpinarea Lui să nu fim daţi de ruşine. El să ne dea putere ca fiecare, zi de zi, să ne pregătim pentru împărăţia dragostei Lui. Amin.

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 6

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!