Cu scopul acesta era dus în 1948, spre cuptorul suferinţelor prin care avea să umble multe zeci de ani, duhul şi solul Oastei Domnului.
Înainte de a ajunge în flăcările acestea, mai trecuse Oastea şi mai avea încă să treacă prin probele pregătitoare, în care mulţi fii ai ei au căzut, mulţi au fugit, mulţi s-au făcut robii şi iscoadele vrăjmaşului – dar mulţi s-au şi învrednicit de slava şi de răsplătirea minunată a lui Hristos.
Prin toate acestea a trebuit să trecem din prima zi a anului 1948, de la chiar hotarul împlinirii celui de-al douăzeci şi cincilea an al vieţii Oastei. Fiind băgaţi, rând pe rând, tot mai mulţi în cuptorul şi rugul aprins.
Iată cum a început:
Am spus cum, după serbările de Crăciun din 1947 de la spitalul şi de la închisoarea din Beiuş şi din alte părţi ale ţării, eu am fost luat şi dus la Poliţia de Siguranţă din Beiuş. (Pe atunci această Poliţie încă purta tot vechiul ei nume.)
De acasă nu-mi luasem nimic, fiindcă jandarmul nici nu-mi spusese unde mă duce. Am bănuit totuşi că voi fi întrebat în legătură cu activitatea mea de la «Isus Biruitorul» şi am luat cu mine, în loc de orice altceva, doar o colecţie a foii «Isus Biruitorul» din ultimul an. La caz de nevoie să le arăt acele articole, pe care le scrisesem în foaie, cu conţinut sprijinitor acţiunilor guvernului şi regimului, spre a le dovedi că noi nu numai că nu suntem împotriva stăpânirii, ci chiar ajutăm stăpânirea, cu toată puterea şi cinstea sufletului nostru, la tot ceea ce face ea legal şi frumos spre binele ţării.
La poartă, jandarmul m-a predat unui comisar în uniformă, care m-a dus înăuntru, într-o încăpere mare, unde mă aştepta în picioare un bărbat tânăr de o statură uriaşă.
– Cine eşti tu? se încruntă acesta spre mine.
I-am spun numele.
– Ce-i asta? arătă el spre «Iisus Biruitorul» pe care îl adusesem cu mine.
– Colecţia foii pe care o redactez. Am adus-o ca să vedeţi atitudinea noastră faţă de stăpânire, fiindcă bănuiesc că din pricina asta m-aţi adus aici. Şi voiam să deschid colecţia să-i arăt.
– Nu-i nevoie! îmi smuci el foaia din mână. Ştim noi. Las-o pe asta aici. De acum încolo o vom mai citi noi.
Nu-i răspunsei nimic.
– Scoate tot ce ai prin buzunare!
Scosei tot: ceasul, stiloul, câţiva lei, nişte scrisori de la fraţi.
– Desfă-ţi cureaua şi şireturile!
M-am supus: totul era pentru mine complet necunoscut.
Niciodată nici nu auzisem, nici nu citisem măcar despre aşa ceva. Eu umblasem printre altfel de oameni şi citisem altfel de lecturi.
– Ia-l, zise şeful uriaş către cel ce mă adusese, şi du-l la ceilalţi.
Am ieşit. Şi, în fundul unui coridor larg, deschise o uşă, mă împinse acolo şi apoi o trânti în urma mea…
Dintr-o încăpere, care fusese probabil cămara casei când aceasta era locuită de proprietarul ei adevărat, patru feţe cunoscute se uitau mirate la mine: doi notari publici, un avocat şi un preot.
– Uite-l şi pe Dorz! zise cineva dintre ei.
Apoi:
– Cum, şi pe tine te-a adus?
– Ce-au avut şi cu ăsta?
– Slăvit să fie Domnul, frate Traian!
Cel care îmi spusese ultimele cuvinte şi îmi întinse primul mâna era preotul Ilie, unul din cei doi cu care fusesem în misiune la închisoare, împreună cu fraţii, a treia zi de Crăciunul trecut.
Curând apoi am aflat de la ei că se petrecuseră în ţară mari schimbări politice şi că arestarea noastră se întâmplase în legătură cu aceste evenimente.
– Dacă mai are vreo explicaţie faptul ca noi, toţi, să fim în arestul poliţiei într-o împrejurare ca asta – zise avocatul, arătând spre mine – nu mai înţeleg ce rost are să-l ia pe omul acesta care, de când îl ştiu, nu s-a ocupat decât de biserică şi de religie. Omul cel mai nevinovat. Ce ţi-au spus, frate Dorz? Pentru ce te-au adus? N-ai făcut niciodată nici o politică, n-ai nici o funcţie înaltă, n-ai nici o avere, n-ai făcut nici un rău nimănui, nu primejduieşti pe nimeni cu nimic. Pentru ce te-au adus aici?
– Nu ştiu! Încă nu m-au întrebat şi nu mi-au spus nimic… Dar pentru bine nu trebuie oare să sufere nimeni?
Peste câteva clipe se auziră iarăşi paşi pe coridor şi uşa se deschise din nou. De data asta fu împins înăuntru „fratele“ M., care fusese şi el la serbarea noastră de la spital şi de la închisoare a treia zi de Crăciunul trecut.
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III
