„Dar Iisus a zis: „Las-o în pace, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele“.
Oricine are o inimă de om, acela are şi pe cineva om lângă inima lui.
Un părinte îl are pe un fiu,
un soţ îl are pe soţul său,
un frate, pe fratele lui,
un ucenic, pe învăţătorul său,
un salvat, pe salvatorul lui
şi inima care iubeşte păstrează tot ce are mai scump pentru preaiubitul său.
O inimă care iubeşte simte fericirea cea mai mare nu atunci când ea primeşte, ci atunci când ea dă celui iubit.
Nefericit este acela care, iubind, nu are ce dărui nimic celui preaiubit al său.
Nu este mai mare amărăciune pentru un suflet iubitor decât atunci când este nevoie să facă ceva celui preaiubit – şi el nu are cum. Sau nu are cu ce.
Când eram copil, vedeam atâta bucurie în ochii bunicii mele, de multe ori, când putea să-mi scoată de undeva, din lada ei, ceva bun pe care îl păstrase pentru mine până în seara când veneam acasă: un măr, un colăcel, nişte nuci…
Acum, când am ajuns şi eu să am atâtea fiinţe preaiubite, nu am mai mare bucurie ca atunci când le pot da câte ceva păstrat cu drag pentru ei, oricât de puţin pot. Da, n-am o mai mare bucurie ca atunci.
Când pot să dau ceva plăcut cuiva, am o nespus mai mare bucurie decât atunci când primesc, deşi dragostea se bucură şi când dă, şi când primeşte. Dar mai mult când dă.
Înţeleg acum tot mai bine şi eu că, pe când bucuria de a primi o poate avea orice om, bucuria de a da nu o are decât Dumnezeu.
Şi cei care sunt din El.
Dar cine primeşte are nevoie să şi dea. Această nevoie nu o are numai ca datorie pentru binele altora, ci o are mai ales ca o trebuinţă a lui însuşi pentru binele său, pentru descărcarea inimii sale iubitoare, căci iubirea adevărată simte totdeauna nevoia de a se descărca prin binefaceri.
Cine numai ar primi cu plăcere de la toţi – dar nu ar da cu bucurie nimănui – acela va ajunge în curând să i se usuce nu numai mâna, ci şi sufletul.
Ce dureros este să vezi oameni care au primit atât de mult, dar nu dau din acestea nimic pentru alţii, ci ţin totul numai pentru ei!
Nimic nu m-a amărât mai mult decât când am văzut unul care fusese un băiat sărac, crescut pe la mesele frăţeşti, care fusese mulţi ani de zile ajutat
şi îmbrăcat cu haine dăruite de surorile evlavioase, apoi adăpostit, miluit, crescut şi învăţat carte înaltă de către dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuţie, grăsime şi situaţie înaltă, din coşurile lui pline nu s-a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era ruşine să-şi arate perele lui, – deşi vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţă şi de ruşine…
Ce să mai zici de o astfel de fiinţă? Că e om?
Îţi vine aşa de greu să-i zici om!
Căci până şi un câine ţine minte un bine care i s-a făcut. Şi caută să-l întoarcă într-un fel, fie şi numai printr-o prietenească clătinare din coadă către cel ce i-a dat o bucată de pâine.
Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut un dar cuiva iubit, o comoară de mare preţ, acela i-a zis uimit:
– Cum, Majestate, atât de mult? Dar împăratul i-a răspuns:
– Pentru tine, poate părea peste măsură de mult, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul.
Suflete al meu, dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău.
Fă-I bucurie numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ, căci este dovada supremei iubiri, jertfa supremă.
Ceea ce datorezi numai lui Dumnezeu, nu da nimănui altuia niciodată, decât Lui.
Atunci şi numele tău va străluci veşnic alături de al Lui (Apoc 3, 21).
Ca numele Mariei, cu mirul ei cel scump.
Slavă Ţie, Doamne Iisuse, Preaiubitul Scump al inimilor noastre,
Ţie, Care ne-ai iubit atât de mult, dorim să-Ţi arătăm cea mai multă iubire.
Şi Ţie dorim să Îţi păstrăm tot ce avem mai de preţ.
Dacă am putut iubi ceva mai presus de tot ce am avut mai drag pe lumea aceasta, Acela ai fost Tu, Dulce Iisus.
Dacă am cântat vreodată frumos pe pământ ceva, aceasta a fost slava dragostei Tale, Scump Iisus;
şi dacă am dat ceva ce am avut mai scump pe lume, Ţie Ţi-am dat, Iisuse Doamne, Preaiubitul Scump al inimilor noastre.
Şi dacă am fi putut şi mai mult face,
şi cânta şi mai frumos,
şi dărui ceva de şi mai mare preţ,
Dulce Iisus, aşa am fi făcut. Şi aşa am face, cu toată inima noastră. Tu, Care ştii toate lucrurile, ştii aceasta.
Căci atunci ştim că atât inima Ta, Iisuse, cât şi inimile noastre sunt cu adevărat fericite.
Iar conştiinţa noastră abia atunci se linişteşte împăcată la picioarele Tale.
Dumnezeule al iubirii, sporeşte pe pământ numărul şi lumina unor astfel de suflete pline de iubirea Ta, căci pentru aceştia Cerul Tău îi îmbrăţişează şi pe ceilalţi.
Amin.
Hristos – Împăratul nostru / Traian Dorz. – Ed. a 2-a. – Sibiu : Oastea Domnului, 2013
