Dragostea, cea dintâi dintre roadele Duhului, de la Gal. 5, 22, era trăsătura cea mai puternică a sufletului său. N-a fost nimeni, dar chiar nimeni, care, apropiindu-se de el, să nu fi simţit de îndată şuvoiul puternic şi dulce al unei iubiri înţelegătoare, sincere, prietenoase şi apropiate. Pe toate zecile de mii, sutele de mii de suflete, aduse de el la Hristos, singură dragostea a fost în stare să le strângă şi să le îngenuncheze la picioarele Crucii. Singură puterea dragostei Duhului Sfânt din el.
Cine a încercat sincer, vreodată, să aducă la Hristos măcar un singur suflet, ştie ce grea este această lucrare… Dar cine a adus sute de mii de suflete?
Desigur că lucrarea naşterii din nou a cuiva este o lucrare pe care o fac Cuvântul şi Duhul lui Hristos, dar Domnul Iisus totdeauna Se foloseşte de un om al Său în această lucrare a Sa.
Şi, cu cât unealta este mai sfântă, cu atâta lucrarea va fi şi ea mai sfântă. Astfel de lucrări, pe plan mic, individual, s-au mai făcut şi se fac. Dar o lucrare de această mărime, pe o durată atât de lungă şi într-un număr atât de mare de suflete, este ceva ce nu se petrece la fiecare sută de ani. În Biserica noastră, o astfel de mişcare duhovnicească nu ştim să se mai fi petrecut, din zilele Sf. Ioan Gură de Aur, până acum.
Copilul cuiva moşteneşte totdeauna trăsăturile principale ale părintelui său… Lucrarea Oastei Domnului, dacă are o trăsătură principală, dacă are ceva specific al ei, aceasta este tocmai dragostea – dragostea faţă de Domnul şi dragostea faţă de fraţi. Singura putere ce ne-a atras pe noi la Domnul, a fost dragostea, trăsătura vieţii părintelui nostru duhovnicesc. Singura legătură ce ne-a ţinut pe noi uniţi într-o inimă şi un gând, pe această cale prigonită şi lovită, este numai dragostea pe care am învăţat-o prin el.
Singura noastră bucurie pe pământ vine numai din părtăşia dragostei cu Domnul şi cu fraţii, după spusele lui.
Singura noastră comoară, la care ţinem cel mai mult, pentru care ostenim, pentru care luptăm, alergăm, răbdăm şi renunţăm la tot, este numai dragostea pe care n-am găsit-o nicăieri ca aici.
Şi tot dragostea a fost singura noastră răsplată după care alergam. Dragostea de Hristos, Preadulcele nostru Mântuitor, şi dragostea de fraţii noştri, lângă care ne-am trezit, lângă care am crescut, cu care am mărturisit şi ne-am rugat împreună, am suferit şi ne-am bucurat, am cântat şi am plâns fericiţi.
Noi n-am cunoscut alte statute decât dragostea cea vie şi fierbinte din Hristos.
N-am avut alte subvenţii şi ajutoare, n-am avut alte avuţii şi fonduri, n-am avut alt aur şi altă apărare, decât dragostea.
Ea ne-a ţinut împreună. Ea ne-a îmbogăţit, ea ne-a susţinut munca, ea ne-a înzestrat mijloacele, ea ne-a apărat existenţa. Ea ne-a legat rănile, ea ne-a şters lacrimile, ea ne-a vindecat neînţelegerile, ea ne-a răsplătit jertfele, ea ne-a înviat morţii, ea ne-a adus slava… Ea, numai ea, dragostea…
Şi de unde am fi moştenit dragostea, noi, toţi copiii Oastei, dacă Hristos nu ne-ar fi trecut-o nouă, tuturor, prin părintele nostru sufletesc, în inima căruia era toată, mai întâi, aşa cum pâinile care au săturat mulţimile în pustie erau înmulţite în clipa trecerii lor din mâinile lui Hristos, prin mâinile ucenicilor, spre mâinile care le cereau…
Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2016, vol. 1
