Mărturii Meditaţii

Eșecul evoluționismului

Creaţie sau evoluţie, suflare divină sau rod al întâmplării, apariţia fiinţei umane a constituit (şi continuă să fie încă) o temă mult controversată, atât pentru teolog şi omul de ştiinţă, cât şi pentru „creştinul“ de rând, mai puţin fundamentat pe trăirea credinţei şi cunoaşterea adevărului. De aceea, el este cel mai expus drogării cu narcoticele unei ideologii nocive, ateiste, servite cu titlu de adevăr demonstrat şi probat ştiinţific.

Chiar şi acum, după atâţia ani de când poporul nostru şi-a adus aminte (oare?) că are nevoie şi de Dumnezeu, în pofida unei structuri religioase profunde (marea majoritate a românilor s-a declarat creştină), în şcoli, tinerele vlăstare sunt îndoctrinate cu teoria evoluţionistă, tratată nu doar teoretic, ci ca o ştiinţă pură, afirmându-se, totodată, că toţi oamenii de ştiinţă sunt evoluţionişti. Un întreg capitol din manualul de Biologie al clasei a XII-a (studiat pe parcursul a aproape un trimestru şcolar), este închinat acestei accepţii, în timp ce creaţia nu-şi găseşte loc în nici măcar o pagină. Ce responsabilitate grea, ce rezultate amare, măsurate în orbiri şi rătăciri colective, scăpate de sub controlul credinţei şi al simţirii din care Hristos a fost scos pe uşa din dos a pseudoştiinţei!…

Există mai multe teorii evoluţioniste: transformismul lui Lamarck (trecerea mormolocului în broască, a omizii în fluture etc.), teoria Big-Bengului (potrivit căreia, acum 10-15 miliarde de ani în urmă, întreaga masă a Universului, condensată într-un punct, în urma unei explozii, a declanşat o eliberare de energie în vid, care, printr-o serie de metamorfoze, a ajuns să alcătuiască Universul şi omul) etc. Însă teoria care a prins cel mai bine este aceea a lui Charles Darwin (modificată mai apoi de neodarwinism), care, postulând o trecere de la elementar la complex şi atribuind naturii capacitatea absolută de a crea şi elabora, fără scop şi fără motiv, organisme vii, i-a găsit omului şi un strămoş, un „prototip“: maimuţa.

Dar Biblia (Creaţionismul) ne spune că „La început a fost Cuvântul…“ (In 1, 1), şi nu altceva, omul fiind expresia înaltei orânduiri divine: „…luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul fiinţă vie“ (Gen. 2, 7), „…după chipul şi asemănarea“ (Gen. 1, 26) Creatorului său.

Pornind doar de la aceste două simple considerente (observa André Frossard – membru al Academiei Franceze), dogma iudeo-creştină despre facerea lumii are un însemnat şi grăitor avantaj „asupra magiei permanente a dogmei scientiste: este mult mai raţională“. O raţionalitate evidentă, cuminte, pilduitoare. Un răspuns plin de simţire dat tuturor acelora care, în necredinţa şi învârtoşarea inimii lor, preferă să aibă drept strămoş vidul, un patruped, o maimuţă, decât pe Creatorul a tot şi a toate, nesocotind Cuvântul lui Dumnezeu şi atrăgându-şi blestemul înfricoşător al Psalmistului: „Scoală-Te, Dumnezeule, apără pricina Ta; adu-Ţi aminte de ocara de fiecare zi, cu care Te necinsteşte cel fără de minte!“ (Ps. 73, 23).

Iată că, la capătul a zeci de ani de studiu – în care nu au fost precupeţite nici un efort şi nici o nouă cucerire ştiinţifică, forţând şi implorând materia „încăpăţânată“ în a rămâne doar… materie neînsufleţită, căci „Ziua în amiza mare dau de întuneric şi umblă ca pe timp de noapte în ceas de zi“ (Iov 5, 14) – „s-au făcut de ocară înţelepţii, au turbat şi s-au prins în curse; iată, au lepădat Cuvântul Domnului şi atunci unde este înţelepciunea lor?“ (Ier. 8, 9). Căci este scris: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o“ (I Cor. 1, 19).

Iată câteva concluzii ale celor care au lucrat efectiv la „forţarea“ materiei şi despre care ni se afirmă că ar fi evoluţionişti convinşi:

  •  „…o teorie bazată pe credinţa în realitatea nevăzută, pe credinţa în fosile ce nu pot fi produse, pe credinţa embriologică ce nu există, pe credinţa încrucişărilor ce nu vor să se realizeze“ (Arthur N. Field – el însuşi evoluţionist);
  • „Este cu totul lipsită de dovezi această teorie“ (William Dawson – geolog);
  • „…un basm făurit pentru oameni în toată firea“ (J. Rostand);
  • „Toate faptele ştiinţifice o contrazic“ (Francisc M. Balfeur – biolog – Universitatea Cambridge);
  • „Nu există nici o dovadă ştiinţifică“ (Wiliam Bateson – biolog).

Concluzia finală despre teoria materialistă o trage tot un evoluţionist: „Evoluţia nu este dovedită şi nu poate fi dovedită. Noi o credem fiindcă e singura alternativă a creaţiei (sl. ns.) şi aceea e de neconceput“ (Arthur Keith). O concepţie ce trădează mai mult decât ignoranţă şi nesocotinţă morală.

Cel mai expresiv document ni-l oferă însă acelaşi… Darwin: „Nici o schimbare de trecere de la o specie la alta nu este înregistrată. Nu putem dovedi că o singură specie a fost schimbată“ («Viaţa mea în scrisori» – vol. I). Este aceasta o confesiune conjugată cu frământările ultimelor clipe ale vieţii lui, într-o atmosferă mai puţin agreabilă adepţilor ideilor sale.

Istoria agoniei lui Darwin şi a conceptelor sale ne este relatată de Lady Hope (Anglia), în „The Challenge of Life“, de Dr. Oswald J. Smith: „Cu o mână îndreptată spre fereastră, îmi arăta scena de afară, în timp ce în cealaltă mână ţinea o Biblie deschisă, pe care o studia mereu. «Ce citiţi?» – l-am întrebat. «Epistola către Evrei! – răspunse el. Eu o numesc Cartea Împărăteaască». Apoi, arătând cu degetele unele versete, comentă: «Am fost tânăr, cu idei neformate. Peste tot aruncam idei, sugestii; mă uimeam tot timpul de toate şi, spre uimirea mea, ideile au aprins ca focul miriştea. Oamenii au făcut o religie din ele“. Fiorul morţii îl cuprinse (după povestirea aceleiaşi autoare) cu Biblia în mână, vorbind despre Iisus şi mântuirea Sa. „Nu-i aceasta cea mai mare temă?“ – întrebase la un moment dat.

Avem, aşadar, o istorisire vie, faptică, dar ocolită cu bună ştiinţă de toţi dascălii şi discipolii evoluţionismului, căci această teorie muribundă, îşi pleacă în final capul şi toate eforturile, capitulând în faţa conştiinţei iniţiale şi a adevărurilor supreme.

Astăzi, în Sibiu, pe strada ce poartă, paradoxal, numele liderului Darwin, se înalţă smerită (ca o sfidare a ideii evoluţioniste perimate) o cetate spirituală – Casa Centrală a Oastei Domnului – loc de scăpare a acestui neam şi a altora prin el, de unde ni se împărtăşeşte şi ni se împarte tuturor Lumină din Lumina Veşniciei.

Romeo PETRAŞCIUC

Lasă un răspuns