Cuvantul “eshatologie” este un derivat al cuvantului grecesc “eshata” = cele de pe urma, cele dupa care nu mai urmeaza altceva.
Eshatologia face trimitere la etapa finala a existentei (ultimele momente din istoria mantuirii)
Eshatologia are 2 dimensini: Eshatologia particulara (- personala, care se referera la fiecare om) si Eshatologia generala (care se referea la toti oamenii si la intregul Cosmos).
- ESHATOLOGIA PARTICULARA
- Sfarsitul vietii pamantesti si viata vesnica
Pentru ca Dumnezeu a creat omul si lumea in vederea unei finalitati voite de El, intre iconomie si eshatologie exista o relatie foarte stransa: datorita acestei relatii osmotice, Mantuitorul Hristos S-a intrupat, a murit, a inviat, S-a inaltat la cer.
Eshatologia (atat particulara, cat si generala) evidentiaza sensurile, rosturile, finalitatile voite de Dumnezeu cand a conceput si creat existenta.
- Moartea ca trecere de la viata temporala la cea eterna
Daca eshatologia da sens existentei, moartea este si ea necesara si plina de sens, pentru ca exprima necesitatea implinirii omului prin comuniunea eterna si neimpiedicata de ceva, cu Dumnezeu.
Pr. Dumitru Staniloae: “Moartea fizica este cea care deschide o poarta existentei in lumea noua, prefacura, pnevmatizata sau indumnezeita.”
Totusi, spaima de moarte, pe care o exprima si Mantuitorul ca Om, arata ca moartea nu este naturala, pentru ca Dumnezeu nu ne-a creat in vederea mortii (acest lucru ar fi absurd).
Moartea este indusa in existenta mai intai de ingerii cazuti, apoi de catre om.
Frica de moarte si siguranta mortii este contrazisa de speranta (visul) nemuririi, ceea ce inseamna ca oamenii au experimentat nemurirea, pentru ca nu poti dori ceea ce nu ai experimentat.
Ideea nemuririi este prezenta si in spiritualitatea romaneasca: se vorbeste despre “tinerete fara batranete si viata fara de moarte”.
Ideea nemuririi a revenit si in stiinta, oameniide stiinta reflectand la ideea nemuririi si afirmand ca moartea poate fi biruita prin stiinta, stiinta va descoperi un antidote impotriva mortii. Dar, d.p.d.v. teologic, ideea de a deveni nemuritor prin mijloace stiintifice este o utopie, pentru ca nemurirea tine de vointa expresa a lui Dumnezeu, care foloseste ca “instrument” care face posibila nemurirea: harul Sau. Dumnezeu ne vrea parteneri de dialog pentru eternitate.
Inainte de caderea in pacat, omul era nemuritor; dupa caderea in pacat, numarul de ani traiti de om s-a diminuat direct proportional cu trecerea anilor.
Potrivit Scripturii, Dumnezeu a hotarat ca varsta maxima la care poate ajunge omul este de 120 de ani, in conditii exceptionale. In conditii obisnuite, varsta este de 80 de ani, iar ceea ce este dupa este un chin.
Pentru aceste motive, noi, cei care credem, nu mai simtim moartea ca pe o pedeapsa, ci ca pe o predare lui Dumnezeu, ca un mijloc de apropiere cu Dumnezeu, dupa cum “Mantuitorul S-a predat, ca Om, Tatalui, predare care presupune iubirea” (Pr. D. Staniloae).
Dupa despartirea de trup, sufletul duce o existenta constienta si poarta cu el intreg bagajul de senzatii, perceptii, experimentari si cunoasteri pe care omul le-a adunat in viata.
Starile de moarte clinica marturisesc ca sufletul, dupa despartire, duce o existenta constienta.
- Nemurirea sufletului
Ideea ca sufletul omului este nemuritor pentru ca are structura spirituala/duhovniceasca (asa cum se mentioneaza in manualele de dogmatica mai vechi) este falsa, deoarece acest lucru ar insemna ca ar avea nemurire de la sine si, deci, sufletul ar fi el insusi un Dumnezeu. Or, numai Dumnezeu are nemurirea in sine.
Deci, indestructibilitatea sufletului nu isi cauza in niste functii sau calitati/insusiri ale lui, ci isi are cauza in voia lui Dumnezeu, Care ne creeaza in vederea comuniunii eterne.
Suflarea de viata originara trebuie inteleasa si din perspectiva nemuririi sufletului.
Nemurirea sufletului este postulata (impusa) de existenta lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu n-ar exista, n-ar exista nici nemurirea sufletului, pentru ca nemurirea sufletului voita de Dumnezeu are ca baza indestructibilitatea relatiei dintre Dumnezeu si om, ca persoane.
Astazi, stiinta socoteste sufletul ca fiind o functie a creierului, pentru ca atunci cand creierul se imbolnaveste, omul nu se mai comporta normal/firesc.
Din perspectiva crestina, creierul este un instrument, un receptor care primeste mesajele sufletului. Daca acesta se strica, nu insemna ca emitatorul nu exista.
Stiinta afirma ca experientele din situatiile traumatice (moarte clinica) exprima tot o functie a creierului. Teologia contrazice aceasta teorie, prin numeroase argumente.
Sufletul uman nu imbatraneste, ramane vesnic tanar, daca nu se acopera cu tot felul de lucruri urate (caz in care se poate imbolnavi).
Iadul = cronicizarea raului.
Nu conteaza timpul cand mori, ci starea in care te afli.
- Necesitatea Judecatii particulare
In spiritualitatea ortodoxa se crede ca Judecata Particulara are loc la 40 de zile dupa moarte, desi acest lucru nu este revelat in revelatia scripturistica (nu este precizat/formulat explicit nicaieri), insa este regasit in Sfanta Traditie.
Judecata Particulara este necesara pentru ca suntem singurele existente/fiinte responsabile (intr-un alt mod decat ingerii, pentru ca purtam chipul lui Dumnezeu).
Ingerii sunt responsabili, dar nu in forma in care sunt responsabili oamenii, deoarece ei nu au putere creatoare.
Sf. Ioan Damaschin: “Viata este ca un targ unde se cumpara si se vinde, unde oamenii vor sa cumpere cat mai ieftin si sa vanda cat mai scump” = rascumpararea timpului.
Ideea rascumpararii timpului este foarte prezenta in cultul ortodox. Timpul trebuie folosit in conformitate cu voia lui Dumnezeu.
Nu conteaza timpul cand mori, ci cum mori: in comuniune cu Dumnezeu, sau separate de comuniunea cu Dumnezeu.
Sf. Maxim Marturisitorul: “Dumnezeu inscrie in ontologia existentei miscarea si timpul”, pentru ca creatia are menirea naturala de a parcurge distanta de la creatina buna, venita din mana lui Dumnezeu, pana la creatia desavarsita, in care trebuie sa se regaseasca si contributia omului, pentru ca Dumnezeu ne vrea colaboratori.
Creatia buna -> + contributia omului => desavarsire (ideea de progres).
Deci, in procesul (legatura dintre structura creatiei si structura omului) devenirii lumii nu este prezent doar Dumnezeu, ci si omul. De aceea, ideea de progres este strans legata de Teologie.
In existenta noastra cazuta, totul este relativ, si orice forma de progres este asociata inevitabil cu raul. Orice forma a progresului stiintific este asociata inevitabil cu raul (vindeca un loc, dar imbolnaveste alte trei).
Teologia este singura forma de stiinta care nu leaga progresul de ideea de rau.
- Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern
Rai = comuniuniea infinita cu Dumnezeu. Aceasta comuniune creeaza starea de implinire, de beatitudine, de fericire.
In arta bisericeasca, raiul este descries ca un loc cu multa verdeatasi pasarele.
Iad = neputinta eterna de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Aceasta neputinta provoaca suferinta sau chinurile iadului.
Din acest motiv, in arta bisericeasca, acestea sunt infatisate in mod infricosator.
Pentru ca nu avem experienta acelor locuri/stari, apelam la metafore (ex., in pictura).
Pr. D. Staniloaie: “Iadul implica, in structura lui, doua posibilitati: de a fi etern pentru unii si neetern pentru altii” => cei care nu pot iesi din iad pana la Judecata Universala, nu vor mai putea fi scosi vreodata. Aceasta este logica rugaciunilor noastre pentru cei adormiti.
Din iad se poate trece in rai?
De aceasta sansa beneficiaza persoanele care nu au murit total separate de Dumnezeu. Persoana separata aici total de Dumnezeu, presupune si separarea in eternitate.
Din rai in iad se poate trece?
Nu se poate, pentru ca omul, avand o comuniune cu Dumnezeu care se prelungeste in eternitate, comuniunea aceasta nu mai poate fi stricata – s-a stabilizat in bine (tot asa cum ingerii care n-au cazut cand au cazut altii, nu mai pot cadea).
Pr. D. Staniloaie: “Vesnicia iadului este o taina a libertatii omului.”
Iadul nu este voit (nici creat) de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu nu ne-a creat pentru iad (Mantuitorul chiar spune ca iadul apartine demonilor).
Iadul si vesnicia lui sunt legate, ca realitati existentiale, de libertatea omului. Omul se poate statornici in bine sau in rau. De aceea, vorbim despre faptul ca iadul poate fi etern pentru unii si neetern pentru altii.
Dupa ce murim, nu ne mai putem folosi libertatea.
Existenta iadului si eternitatea lui nu au legatura cu Dumnezeu, ci sunt taine ale libertatii omului.
Sf. Ioan Damaschin: “Focul iadului despre care vorbesc traitorii crestini consta in poftele care nu-si mai gasesc materia pentru a se satisface”. De aceea, omul, dupa despartire/moarte, ia cu el intregul bagaj de senzatii si perceptii si merge cu el in iad sau in rai, pentru eternitate.
Lipsa materiei aprinde focul iadului.
Pr. D. Staniloae: “In chinurile iadului putem sa observam un element obiectiv: lipsa materiei, si unul subiectiv, care presupune efervescenta fantasmagorica a poftei, intretinuta de lipsa.”
- Autorul si criteriul Judecatii Particulare
Autorul Judecatii Particulare este Mantuitorul Iisus Hristos, pentru ca El este Dumnezeu si om. Intrupandu-Se, El stie cel mai bine la ce pericole este supusa natura umana.
Pr. D. Staniloae: “Desi Dumnezeu e vazut ca iubire nebuna (*neimpiedicata de nimeni si de nimic), in spiritualitatea ortodoxa, cand vorbim de Judecata, Il numim pe Judecator <<Infricosator>>”.
Expresia de Judecatorul Infricosator este promovata de subiectivitatea noastra vinovata.
Criteriul: conformitatea sau neconformitatea noastra cu norma obiectiva a realitatii (Revelatia).
- Martorii, acuzatorii si aparatorii de la Judecata Particulara
Primul martor este constiinta noastra neimbolnavita. Constiintele stricate (adormite, imbolnavite) aici si care au ajuns sa considere raul bine, acolo vor fi sanatoase, treze, si vor avea capacitatea sa evidentieze tot binele si tot raul facut aici.
Constiinta noastra se manifesta foarte puternic si aici. Desi ea ne atrage atentia asupra unui lucuru ca e buna sau rau, ca un lucru nu trebuie sau nu poate fi facut, noi facem totusi lucrul cel rau.
Nu exista n-am stiut sau n-am putut, pentru ca ne-a spus Mantuitorul: “De n-as fi venit si nu le-as fi grait, pacat n-ar avea; dar acum ei nu au cuvant de dezvinovatire pentru pacatul lor.” (In. 15:22).
Fiecare primeste la botez un inger care are menirea de a sta perpetuu langa om; el este prezent si la Judecata Particulara si incearca sa-l ajute pe om, asa cum a facut-o in timpul vietii acestuia.
Cine negociaza revelatia, este dependent de rau.
Alti martori:
– ingerii buni (in frunte cu Ingerul pazitor – aparator);
– ingerii rai (acuzatori);
– toti sfintii;
– Maica Domnului.
Pr. D. Staniloae: “In orice forma de rau uman, este prezenta si libertatea diavolului.”
Nu poate omul pacatui, cat poate Dumnezeu sa ierte, (bineinteles, este necesara pocainta).
- Starea sufletelor intre Judecata Particulara si cea Universala
Sufletele celor plecati de aici, care au ajuns in iad, sunt inchise ca intr-o inchisoare, insa nu sunt chinuite in focul general suprem, ci il au inaintea ochilor, stiind ca vor cadea inevitabil in el. In aceasta stare tranzitorie, multe suflete pot fi scoase din iad, prin rugaciunile celor vii.
Concluzie: Nici fericirea, nici chinul experimentat in starea de dupa Judecata Particulara, nu sunt desavarsite pana la Judecata de Apoi.
Binele si raul facute de om nu mor odata cu el, ci se inmultesc in forma geometrica pana la a doua venire, de aceea este nevoie de Judecata obsteasca.
- Comuniunea dreptilor in Rai si a Bisericii de pe pamant cu ei
Dupa modelul Trinitar, omul este existenta comunitara prin ontologia lui, pentru ca poarta in el chipul lui Dumnezeu, care presupune “Trinitatea”.
Tragedia omului cazut este refuzul comuniunii iubitoare si responsabile cu Dumnezeu si cu creatia Lui. Acest refuz are efecte catastrofale.
Chiar si raul presupune comuniune, insa inversa. Raul are efecte asupra intregului Cosmos.
In Rai, oamenii au evidentiat chipul lui Dumnezeu, duhul comunitar, care se manifesta in pleniutudinea legaturii dintre om si Dumnezeu.
Comuniunea dreptilor se rasfrange si asupra celor de pe pamant, pentru ca dreptii din Rai nu sunt morti, ci vii, iar cei de pe pamant se roaga pentru cei de dincolo; nu ne putem separa unii de altii.
Sfintii aflati in Rai arata ca umanitatea lor a ajuns la desavarsire, dupa cum umanitatea Mantuitorului Hristos a ajuns la desavarsire. Daca Mantuitorul a iubit si iubeste in continuare toti oamenii, la fel si sfintii ii iubesc responsabil pe cei vii.
“Ori de cate ori faceti un bine unuia dintre acestia mai mici ai Mei, mie mi-ati facut” (Mantuitorul Hristos).
Noi ne rugam pentru raposatii nostri si le cerem ca si ei sa se roage pentru noi. Solidaritatea aceasta este ilustrata la Proscomidie.
Exista: Biserica Luptatoare (cei de pe pamant) si Biserica Biruitoare (dreptii din Rai). Aceastea nu sunt entitati separate sau distincte, ci complementare.
- Rugaciunea Bisericii pentru cei raposati si starea sufletelor din iad
Noi ne rugam pentru toti cei raposati. Cei din Rai, aflati pe trepte inferioare, pot urca pe trepte superioare, pentru rugaciunile noastre. Iar cei aflati pe trepte inalte, pot urca si mai sus. Relatia cu Dumnezeu este infinitate si omul poate participa la infinitate.
Cei din iad, care nu sunt lipsiti total de credinta in Dumnezeu, pot urca de la un nivel de suferinta mai mare, la unul mai mic, iar la Judecata Finala pot fi scosi din iad, numai atunci!!! Trecerea din iad in rai nu se poate face decat la Judecata de Apoi – aceasta este o norma a Bisericii Ortodoxe.
ECLESIOLOGIA ORTODOXA
Pr. prof. emerit dr. Ștefan Buchiu
