Când bogatul nemilostiv ajunsese în iad, Lazăr cel sărac fusese împărţit în acel loc în care stăpânea Avraam, căci este scris: „în sânul lui Avraam”. Adică printre tainele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt şi locuri în care vor fi împărţite sufletele în veşnicie… Împărţite în locurile în care vor stăpâni acei mari oameni ai lui Dumnezeu care au avut în ei mai desăvârşită credinţa sau virtutea într-o formă sau alta.
Avraam era tatăl celor credincioşi. Omul credinţei. Începătorul credinţei dintre oameni. Şi cei care vor avea credinţă puternică, cei care vor fi tari în credinţă, vor fi plini de credinţă, vor fi puternici în credinţă, vor fi stăruitori în credinţă… ei poate că au acolo, undeva în Împărăţia lui Dumnezeu, un loc anume pentru ei, în care credinţa lor va fi răsplătită veşnic.
Cei care au avut în viaţa lor mai puternică trăsătura iubirii, aceştia vor fi în locul rezervat unde va stăpâni puternic şi frumos virtutea cea minunată. Cea mai minunată virtute: Dragostea. Ce minunat va fi acolo unde dragostea va flutura peste toţi şi feţele tuturor vor oglindi frumuseţea, strălucirea, bucuria iubirii lui Dumnezeu!
Poate că pentru alţii sunt rezervate locurile blândeţii, ale bunătăţii, ale facerii de bine, ale credincioşiei, ale înfrânării. Dumnezeu are nespus de mari şi de minunate surprize pentru credincioşii Săi în Împărăţia Sa, pentru că este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc pe El”.
Deci dacă există multe locaşuri în Împărăţia lui Dumnezeu, poate că dragostea va avea lăcaşul ei, cum împărţite sunt şi fericirile: fericiţi sunt cei blânzi, fericiţi sunt cei împăciuitori, fericiţi cei iubitori de dreptate. Toţi aceştia au fericirea lor şi vor avea locaşul lor. Ce minunat va fi însă că între toate aceste locaşuri nu vor fi despărţiri şi distanţe, ci unii vor merge la alţii cu bucuria cu care noi mergem acuma de la o adunare la alta, de la un frate la altul, de la o bucurie la alta; îmbrăţişându-ne mereu cu îmbrăţişări noi, având mereu bucurii noi, petrecând mereu în stări tot mai noi şi mai frumoase.
Aşa că săracul Lazăr cel nenorocit şi amărât pe pământ a ajuns şi el în locul în care stăpânea credinţa şi dragostea, al căror părinte era Avraam. Şi când bogatul nemilostiv a strigat să-l trimită pe săracul Lazăr să-şi moaie degetul în apă, să-i răcorească limba, că grozav se chinuia în văpaia focului iadului, Avraam a zis: „Adu-ţi aminte că tu pe pământ ţi-ai luat cele bune, iar Lazăr pe cele rele. Acum e drept ca el să se bucure şi tu să te chinui”.
Este o răsplată şi este o dreptate la Dumnezeu!
Nu poţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu cu toate distracţiile şi cu toate avantajele confortului şi cu comoditatea lumii acesteia. Despre cei credincioşi este scris: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin munţi şi au locuit prin peşteri, prin crăpăturile stâncilor”. Au suferit flămânzi, goi, bătuţi şi chinuiţi. Dar ei se bucură acum pe marea de cristal, cu finici în mâini şi cu harfele lui Dumnezeu, slăvindu-L.
Este drept să se bucure sus, căci ei s-au chinuit jos.
Dar noi, care pe pământ căutăm numai comoditate şi confort şi nu renunţăm la nimic pentru dragostea de Dumnezeu şi nu jertfim nimic din dragoste pentru mântuirea şi viaţa veşnică… cum să avem noi pretenţia să ajungem acolo? La ce am renunţat noi din dragoste pentru Dumnezeu?
Ei, care au primit cu bucurie răpirea averilor lor, ca unii care ştiau că au în ceruri o moştenire nespus mai bună, merită să aibă, pentru că ei au renunţat la ceva, au jertfit ceva, au luptat şi au suferit ceva…
Dar noi? Am vrea să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu fără nici o jertfă, fără nici o renunţare…
Am fost nu demult într-o regiune cu vii. Şi i-am întrebat pe fraţi:
– Când v-aţi întors voi la Dumnezeu aţi scos voi, careva, via? Să puneţi grâu în locul ei?…
– Aţi scos voi butoiul din pivniţă?
– Aţi aruncat voi duhul diavolului din cămara şi din pivniţele voastre?…
L-am întrebat pe un frate dacă vreunul dintre fraţi, când s-a întors la Domnul, a făcut el ceva neobişnuit pentru Dumnezeu.
– Nu, zice, nici unul nu a scos via din grădină…
Şi mergeam pe uliţele satului. Şi aceleaşi vii şi în grădinile celor credincioşi ca şi în ale celor necredincioşi. Şi aceleaşi teascuri de stors vin, şi aceleaşi drojdii de făcut ţuică erau şi în curtea celor credincioşi ca şi în curtea celor necredincioşi…
Atunci ce deosebire este între noi şi cei care merg spre osândă veşnică? Ce am făcut noi din dragoste pentru Domnul? Şi ce am făcut noi neobişnuit pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Ce am făcut, dacă n-am schimbat nimic din ceea ce era vechi şi rău în viaţa noastră când eram necredincioşi?
Toate acestea au rămas întregi şi după ce ne-am întors la Dumnezeu. Domnul Iisus spune în Cuvântul Său de la începutul Evangheliei: „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păgânii fac la fel. Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce lucru neobişnuit faceţi? Şi păcătoşii fac la fel!”.
Dacă noi facem ca şi lumea, ce lucru neobişnuit facem atunci? Prin ce lucru dovedim noi că suntem credincioşi? Dacă noi ne-am întors cu adevărat la Dumnezeu, aceasta trebuie să se vadă şi în grădina noastră, şi în pivniţa noastră, şi în cămara noastră, nu numai în biserica sau numai în adunarea noastră.
din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 2
