- În loviturile repezite asupra Oştii Domnului s-au auzit cuvintele că părtaşii Oştii degeaba se apără cu spusa că ei au purtări mai curăţite decât înainte.
Au fost între ei beţivi, leneşi, flecari, pierde-vară, oameni cu gândul numai la ale lumii şi deloc la Dumnezeu, dar odată s-au schimbat toate după ce au intrat în Oaste. De atunci s-au făcut oameni de treabă şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că L-au putut cunoaşte pe El şi învăţăturile Lui cum nu le-au cunoscut mai nainte.
Da, e adevărat, aşa s-au apărat oştenii. Ei au cunoscut înnoirea care s-a petrecut cu ei şi au mărturisit-o. Cum a mărturisit Sf. Pavel că a fost mai înainte un nelegiuit şi părtaş la ucidere şi apoi Dumnezeu a făcut milă cu el şi s-a luminat, aşa mărturisesc şi oştenii despre păcatul care i-a copleşit odinioară, dar apoi s-au curăţit.
Cu toate acestea, li s-a imputat: „Dar cu aceasta nu urmează că sunteţi în calea cea bună. Credinţa dreaptă dacă veţi fi având-o, căci dacă e vorba de fapte, de! Cu acestea se pot lăuda şi turcii, şi evreii, şi feluriţi sectanţi!”.
Eu am răspuns acestei imputări în ziarul «Calendarul». Am arătat că nu e aşa, fiindcă fiecare credinţă îşi are roadele ei. Nu sunt roadele evreului la fel cu ale creştinului. Ce este la fel poate urma din unele trăsături asemănătoare între o credinţă şi alta, dar au şi fapte deosebite, care arată felul deosebit al credinţei.
- Întrucât am răspuns la acestea, n-ar mai fi nevoie acum să aduc vorba din nou. Dar iată că s-a petrecut ceva nou, care dă dreptate celor ce am scris în «Calendarul» şi de aceea trebuie să deschid din nou vorba despre ce am spus mai nainte.
S-a întâmplat în Bucureşti, în lumea evreilor, marea nenorocire de la sinagoga lor din Calea Griviţa, când mai multe femei au fost omorâte.
Ceea ce a urmat arăta numaidecât deosebirea dintre purtarea creştinului şi a evreului. Din izvorul deosebit, şi fapta a fost deosebită.
Nu toate ziarele au dat la iveală un amănunt care însă trebuie scos ia iveală. L-am văzut numai în ziarul «Cuvântul».
Când a venit salvarea ca să-i ridice pe răniţi, evreii s-au ferit a-i da pe mâna medicilor. Multe femei rănite au fost ascunse de bărbaţii lor, ca să nu fie văzute de medici şi să fie duse la spital.
De ce aceasta?
Din pricină că în ziua marii serbări nu era învoit ca să umble cineva cu căruţa. La evrei, lucrurile formale sunt încă atât de adânci, că mai bine lasă omul să moară decât să nu se împlinească cutare datină. La dânşii, şi în ziua de azi, ca şi pe vremea Mântuitorului, este omul pentru sâmbătă, nu sâmbăta pentru om. Omul trebuie jertfit datinii, ca şi cum datina are alt rost decât a fi unealtă pentru om. La ei, omul este rob datinii.
Când este primejdie de moarte, se înţelege că eşti dezlegat de la astfel de porunci care merg pentru vremea obişnuită şi pentru omul sănătos.
Dar fariseii au rămas pe pământ. Lor nu le este atâta grijă de om, cât de urmarea unor porunci care sunt doar unelte pentru om şi atât.
Evreul, dacă a rămas la legea lui, nu are slobozenia fiilor lui Dumnezeu pe care o avem noi, creştinii. Ei nu au cuvintele lui Pavel: „Iar unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia” (II Cor 3, 17). Ei se jertfesc pentru rânduieli din afară, care pot păgubi şi sufletului, şi trupului. Noi avem învăţătură că, după cum nu laşi oaia în groapă în ziua Domnului, aşa nu laşi omul în suferinţă pentru că e zi de sărbătoare.
- Şi acum ne întrebăm: este vreo deosebire între purtarea creştinilor şi a evreilor?
Din înseşi faptele [acestea] vedem că este. Un creştin n‑ar fi făcut ce au făcut evreii de la sinagoga din Bucureşti.
De aceea nu este cu dreptul să li se spună părtaşilor Oştii: „Apoi voi cu ce vă deosebiţi de evrei, dacă aveţi numai faptele? Nu le au şi ei ca şi voi?”.
Şi noi le răspundem: Nu le au. Voi nu aveţi ochi să vedeţi că faptele lor sunt altfel? Dacă unele seamănă, sunt şi altele care se deosebesc.
Deci faptele noastre deosebite dovedesc şi credinţa noastră deosebită.
Şi noi putem dovedi acestea şi cu alţi credincioşi, din alte tagme. Putem dovedi că alta este purtarea vestitului indian Gandi, de care tot scriu ziarele. Dacă el este om de altă credinţă decât cea creştinească, aceasta se simte şi în năzuinţele lui politice.
Dar de! Dacă omul nu are ochi să vadă, ci numai venin ca să verse, trece peste aceasta ca orbul şi nu ia nici o învăţătură.
Adevărul este însă că oştenii, prin faptele lor, stau tari pe credinţa lor, care este temelia din care curg şi faptele. Ei se ţin de vorba că fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evr 11, 6), pentru că această credinţă este însuşi ogorul din care se ridică şi roadele faptelor.
Cine nu are faptele minte când spune că are credinţă; ci aşa-zisa credinţă a lui este numai o părere, ceva rece, ca şi cum ai spune: „apa curge”. Cine are faptele însă are credinţa vie, credinţa care nu este numai gând în minte, ci este sfredelirea sufletului, care-l şi îndeamnă să trăiască după acea credinţă.
Credinciosul nu poate fi un biet molatec care cască gura la treabă şi nu e bucuros să pună mâna pe nimic. Credinciosul este un om viu, fiindcă simte, îl doare inima, sare şi nu poate răbda să vadă în jurul său bântuirea păcatului fără ca el să se mişte.
Aşa sunt oştenii. Ei se bucură că au ajuns la cunoştinţa dreaptă despre Dumnezeu şi de aceea viaţa lor e sprintenă, vie şi hotărâtă a se mişca în căile Domnului. Ei pot spune ca Psalmistul: „Crezut-am, pentru aceea am grăit” (Ps 115, 10). Având temelia, au şi faptele.
Să fie şi acestea un răspuns la loviturile care li se aduc.
Arhim. Scriban
«Oastea Domnului» nr. 42 / 15 oct. 1933, p. 3
Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
