Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa

Darul şi puterea ru­găciunii trebuie să lucreze mai ales în sufletul nostru, în viaţa noastră cea sufletească. Cu rugăciunea trebuie să stoarcem ceea ce trebuie sufletului nostru, iar ceea ce îi trebuie, înainte de toate, sufletului nostru este curăţirea lui de păcate. Pă­catul stă între noi şi Dumnezeu; el trebuie depărtat. Păcatul rupe legătura noastră cu cerul cu Dum­nezeu; prin rugăciune trebuie să refacem această legătură. Rugă­ciunea face şi aici minunate lucruri.

Iată în chipul de alături o pildă luată din Biblia Vechiului Testament. Arată acest chip rugăciunea şi căinţa împăratului şi psalmistului David după ce a păcătuit cu femeia lui Urie. Grozavă a fost nelegiuirea lui David.

Pe Urie l-a trimis la moarte, adică l-a omorât, iar cu femeia lui a desfrânat. Acest păcat a tras deasupra capului său sabia judecăţii şi a morţii. Lui David i s-a făcut judecată de moarte pentru păcatul său. Uitaţi-vă la îngerul ce stă deasupra lui cu sabia morţii şi cu cumpăna judecăţii în mână. Sabia morţii e ridicată şi stă gata să ia viaţa lui David, aşteptând să vadă încotro se apleacă cumpăna jude­căţii. Dar, o minune, cumpăna se apleacă spre iertare. (mai mult…)

Un tată – om bogat – avea un copil mut. Era singurul lui co­pil şi nu-l auzise niciodată rostind preadulcele cuvânt tată. Îl crescuse cu dragoste de părinte 30 ani şi niciodată – nici măcar o dată – n-a auzit din gura lui cuvântul tată. Ne putem închipui durerea lui.

Dar într-o bună zi, tatăl aude despre un doctor vestit care vin­decă muţii. Se duce la el.

– Doctore! Uite, am un copil mut… singurul meu copil… ce durere mare pe mine… Îţi dau tot ce-mi vei cere, numai să-i poţi de­schide graiul…

– Să aduci copilul la mine şi peste o lună să vii după el, zise doctorul.

Când se duse peste o lună, o minune, copilul aleargă de departe în braţele lui, strigând: „Tată dragă!”.

Doctorul îi deschisese graiul. Tatăl plângea de bucurie. (mai mult…)

la Biserica Sfânta Parascheva Satul Ratuș / Republica Moldova

Iată cât de frumoasă este evanghelia de duminică. Ea cuprinde tot ce trebuie să facem pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţaturile din ea.

„Cela ce voieşte să vină după Mine să se lepede se sine”… zice evanghelia. Asta înseamnă că dacă vrei să pleci după Hristos trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor” (Ef 2, 3), adică voile satanei şi ale păcatului; şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-l primeşti pe Hri­stos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri? – zice Apostolul Pavel (I Cor 6, 19) – ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care v-a cumpărat cu preţ”. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gându­rile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Hristos, să le pui în slujba lui Hristos şi în ascultarea de El.

Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea zice mai departe evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie: (mai mult…)

Suferinţele şi necazurile din această lume sunt şi ele o cruce pe care Domnul Dumnezeu o pune pe umerii noştri, spre sănătatea şi mântuirea noastră cea sufletească. Crucea suferinţelor ne aduce aminte de Domnul şi ne cheamă să ne întoarcem la El.

O cruce mare şi grea sunt şi vremile noastre. S-a pus această cruce pe umerii noştri şi pe sufletul nostru odată cu războiul. Şi de atunci ea nu se mai ridică şi nu se mai uşurează. Dimpotrivă. Parcă an de an tot mai mare şi mai grea se face. Dumnezeu a pus pe umerii noştri această cruce. Ea ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.

Vremile noastre sunt o cruce mare şi grea, sunt o cruce grăitoare, ce strigă pe noi: „Întoarceţi-vă, oamenilor, la Dumnezeu!”. Dar oamenii nu înţeleg chemarea acestei cruci; nu vor să o înţeleagă. Noi umblăm să scăpăm de crucea aceasta. Aşteptăm să se uşureze vremile, să se facă iarăşi bine în lume, ca să ne vedem în tihnă de păcate şi răutăţi. Suduim pe guverne, stăm să suduim chiar şi vremea că nu umblă cum am pofti noi, dar nu vrem să înţelegem că greutăţile şi necazurile sunt puse pe umerii noştri ca o chemare să ne întoarcem la Dumnezeu.

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care făcuse o cruce mare dintr-un prun şi o ducea pentru un mort. Pe drum, poposise cu ea… la un birt. Lăsase crucea în drum şi se apucase de băute şi de cântate, „să-i treacă de necaz”. Aşa şi oamenii de azi. Se bagă pe la crâşmă cu crucea suferinţelor şi necazurilor. Cu alcoolul şi cu desfătările lumii vor să uşureze greutatea crucii. (mai mult…)

Postul sfintei Învieri soseşte ca o aducere aminte despre datoriile ce le are omul faţă de sufletul lui, faţă de mân­tuirea lui cea sufletească. Po­stul este un început de urcuş sufletesc spre Golgota, spre Jertfa cea mare şi sfântă din care a izvorât mântuirea noa­stră sufletească. Acest urcuş trebuie să-l faci zi de zi şi clipă de clipă, ca să poţi înţelege şi afla taina cea mare a mântuirii tale sufleteşti. Un post care nu te-a suit la Golgota şi nu te-a trecut peste Golgota n-ajunge nimic.

(Mt 6, 14-21).

Evanghelia de duminică este pusa înaintea noastră la prinderea postului, cu învăţă­tură sufletească despre cum trebuie să facem postul nostru curăţitor de păcate şi mântui­tor de suflete. Evanghelia în­cepe cu vorbele: „De nu veţi ierta greşelile semenilor voştri, nici Tatăl ceresc nu vă va ierta”. Asta înseamnă că şi temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni. Nici po­stul, nici viaţa noastră de cre­ştini n-ajunge nimic dacă nu se reazemă pe această temelie. „Ura şi neîmpăcarea este pă­catul cel mai mare – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Nici po­stul, nici rugăciunea, nici mi­lostenia n-ajung nimic dacă au ne-am împăcat”. De ce? Apoi de aceea, pentru că noi trăim din mila şi iertarea Tatălui ceresc şi această iertare ni s-a dat şi ni se dă condiţionat, ca şi noi să iertăm altora. În acest înţeles ne-a învăţat Mântuito­rul a ne ruga: „Şi ne iartă nouă, Doamne, greşelile noastre precum iertăm şi noi gre­şiţilor noştri”. De câte ori ne rugăm aşa, dar nu iertăm, ne osândim pe noi înşine (citeşte pilda datornicului nemilostiv de la Matei 18, 23-35). (mai mult…)