Arhimandrit Sofronie Saharov

Trebuie sa păstram, in acelaşi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu si conştiinţa insuficientei si sărăciei noastre. Daca suntem mulţumiţi de noi insine, rugăciunea sa fie ceea ce ar trebuie sa fie: erupţia unui vulcan.

Intr-o societate, unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. In schimb, daca se considera intotdeauna ultimul, intalnirea cu aproapele devine de fiecare data prilejul unui folos si al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil sa fii ultimul. Daca sunt primul, e o plictiseala groaznica. Daca sunt ultimul, e o bucurie continua, pentru ca invat mereu ceva util.

Sa ne smerim continuu: iată lucrarea noastră! Domnul a spus: Cel ce se smereşte se va inalta. Doar Dumnezeu singur poate sa inalte. (mai mult…)

In Muntele Athos, atunci când eram inca incepator, un călugăr batran mi-a spus, intr-o zi, ceva remarcabil in ceea ce priveşte lucrările cele mai smerite: „Nici un lucru nu injoseste valoarea persoanei umane. Dar păcatul degradează viata divina in noi”. Indeletnicirile care nu pot sa devină o patima se potrivesc cel mai bine cu viata duhovniceasca. Daca sunt bucătar, pregătesc hrana, rugandu-ma pentru cei pe care Domnul nostru ii iubeşte. Nu exista patima. In acelaşi timp, aceasta ascultare are o mare valoare, pentru ca imi permite sa slujesc oamenii pe care ii iubeşte Hristos. Se poate trai foarte frumos cu o astfel de atitudine. (mai mult…)

In starea noastră de cădere suntem incapabili sa judecam, in mod corect, pe fratele nostru. Sa nu fiţi atât de siguri ca fratele vostru se inseala. Nu-l judecaţi.

Este preferabil sa nu judecam. A trai in frica de Dumnezeu inseamna a-ti fi teama sa judeci pe altul intr-o maniera păcătoasa si nu asa cum l-ar judeca Dumnezeu.

Ce castig judecând pe fratele meu? Atâta timp cat nu-1 voi vedea asa cum Domnul ii vede, totul va fi greşit. începeţi prin aceasta rugăciune, prin ideea de a fi ascultători, de a nu judeca pe fraţii voştri. Incepeţi prin aceasta dorinţa de a-i sluji pe alţii cu dragoste, ca si Sfantul Siluan, care cerea, in zilele de sărbătoare, sa poată sluji in trapeza sutelor de călugări. Era atât de fericit sa vadă cat de mult ii iubea Hristos pe aceşti oameni, pe aceşti copii ai lui Dumnezeu. Ii slujea cu multa dragoste. Implinite in acest duh, muncile vieţii de zi cu zi, pot sa devină o hrana duhovniceasca foarte agreabila. Seara, datorita acestei atitudini de slujire, inima voastră va fi foarte blânda si veţi plânge inaintea lui Dumnezeu pentru propriile voastre greşeli, pentru lipsa voastră de iubire. (mai mult…)

Prin ascultare, combatem patimile, astfel incat nici un gând pătimaş nu poate sa ne rodească.

Inainte fiecărei persoane trebuie sa fim gata sa implinim voia sa mai degrabă decât a noastră. Astfel, conştiinţa noastră se eliberează. Puţin cate puţin, intr-un mod cu totul neaşteptat, lacrimile pentru „Adamul intreg” se nasc in noi.

Ascultarea incepe prin amănuntele cele mai neinsemnate ale vieţii zilnice, prin ocupaţia cea mai modesta, dar se sfârşeşte prin conştiinţa lui EU SUNT. Trebuie sa păstram aceasta stare de duh cu tăria credinţei in înviere.

Hristos a spus: Cel ce nu uraste pe tatăl sau, pe mama sa, pe fraţii sai, pe copiii sai si chiar pe propriul sau suflet, nu poate sa Ma urmeze. Cuvântul Domnului este foarte serios. Nu este vorba aici de cariera si de minciunile acestei vieţi, ci sa ajungi sa treci peste patimile si păcatele acestei lumi pentru a trai veşnic cu Tatăl. După căderea in păcat, firea umana este, in toate manifestările ei, potrivnica fata de ceea ce Tatăl nostru ceresc aşteaptă de la noi. Iata de ce trebuie sa ne uram pe noi insine, in starea in care suntem in lumea de după cădere. (mai mult…)

Fara duh de pocăinţa, fara experienţa unei adevărate ascultări, nu poţi deveni un adevărat teolog sau preot, adică o persoana capabila sa invete pe alţii adevărata viata creştineasca.

Pentru a invata sa trăieşti in Hristos, nu este necesar sa citeşti zeci sau sute de cârti. Părintele meu duhovnic m-a sfătuit sa nu citesc decât câteva pagini pe zi. Un sfert de ora, o jumătate de ora, dar veghind sa aplic in viata ceea ce citeam.

Sfantul Apostol Petru spunea despre preoţia imparateasca ca ea poate fi implinita prin participarea noastră la sfânta Liturghie. Temeti-va serios sa mergeţi la Sfânta Liturghie din obişnuinţa. Siliti-va de fiecare data sa traiti mai profund ceea ce simţea Hristos la Cina cea de Taina, când a instituit aceasta mare Taina care este Sfânta împărtăşanie. Astfel, Sfânta Liturghie va deveni mântuitoare nu numai pentru voi, ci si pentru toţi cei care participa la ea. Nu numai preoţii pot sa trăiască in inima lor suferinţele lui Hristos pentru lumea căzuta prada păcatului si morţii. (mai mult…)

Cel mai bine este sa nu dam atenţie gândurilor si sa ne cufundam in rugăciune, sa vorbim cu Dumnezeu prin rugăciunea noastră.

Exista diferite metode de a ne impotrivi gândurile rele, de a ne elibera mintea de orice gând pătimaş sau blasfemiator. Prima, recomandata de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, este pocăinţa. A doua, este de a ne muta atenţia si intreaga noastră fiinţa asupra altui lucru. Când acest interes pentru altceva se intensifica, diavolul ne neglijează si ne părăseşte.

Daca patimile noastre sunt puternice si daca un gând groaznic, sălbatic, pătimaş, nu vrea sa ne părăsească, nu ne mai ramane decât sa luptam cu lacrimi pana când va pleca acest gând rau. Mintea noastră este intr-o lupta continua cu vrăjmaşul. Pentru a spori duhovniceste este necesara aceasta stare de lupta permanenta. Căci, daca ne lenevim, ii lăsam pe diavol, care nu doarme niciodată, sa-si facă lucrarea sa, iar noi riscam sa ne pierdem mântuirea. (mai mult…)

Când, in duh, mergem spre Fiinţa absoluta, aceasta cale ne pare infinita. Dumnezeu este ca steaua polara. Cum putem fi luminaţi de aceasta Stea care pare sa fie la mii de ani lumina? Si deodată vom descoperi ca acest drum foarte lung poate sa fie scurtat, ca Dumnezeu se afla foarte aproape de noi si spune: „O inimi fara minte si uşuratici in a intelege si a crede!”.

Cum sa trăim pentru a scapă de inselare? Nu trebuie sa credem ca participam la suferinţele lui Hristos când, in starea de durere a fiintei noastre – duh, minte, inima si trup – suferim pentru a nu mai face păcate. Dumnezeu singur, in judecata Sa, poate sa considere suferinţele noastre ca o participare la kenoza Unicului Sau Fiu. Calea noastră este aceea de a ne smeri, de a ne supune permanent; doar Dumnezeu poate sa ne inalte si sa ne preamărească. (mai mult…)

Uneori, lupta pentru mântuire poate sa fie foarte simpla si uşoara; alteori foarte grea, supraomeneasca. Cu siguranţa, este mai bine sa nu păcătuim. Dar daca pocăinţa arde ca o flacăra, poate sa refacă o viata trăita in păcate.

Trebuie sa păstram duhul pocăinţei toata viata noastră, pana la sfârşitul ei. Pocăinţa este temelia intregii vieţi ascetice si duhovniceşti. Simţirea, intuirea prezentei păcatului pot sa devină atât de intense in noi, incat sa dea naştere unei adevărate pocăinţe. (mai mult…)

Daca, asa cum mărturisim in Crez, Hristos este Dumnezeu adevărat, Mântuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s- au făcut, cum putem sa ne reducem credinţa pe care o avem la o problema de naţionalitate, de loc, de epoca…? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab… Hristos, pentru mine, este totul. Fiinţa mai presus de cosmos.

Se spune adesea in Sfânta Scriptura ca Hristos a murit pentru lumea intreaga, pentru păcatele ei. Din moment ce limitam Persoana lui Hristos, din momentul ce Il coboram in planul naţionalităţilor, pierdem totul si cădem in infern. Atunci drumul este deschis urii intre naţiuni, neantelegeri intre clasele sociale. Citiţi pe Sfanţul Siluan. In lume, pentru el, fiecare isi are rolul sau: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importanta. Intre a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sfantul Siluan. Pentru ca acela care Il iubeşte pe Hristos, care trăieşte si poarta in sine „simţămintele care erau in Iisus Hristos”, suferă si se roagă pentru lumea intreaga. Iata adevăratul creştinism. (mai mult…)