Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Arhimandritul Iuliu Scriban

Arhimandritul Iuliu Scriban

LA DRUMUL CEL LUNG

Cine-şi mai aduce aminte de Van der Lubbe? Totuşi nu e prea mult de când a fost omorât în Germania.

Învinuit că a dat foc clădirii par­lamentului german, a fost osândit la moarte şi omorât la începutul acestui an. ( anul 1934 )

Citind acum un număr vechi dintr-un ziar («Credinţa», 17 ianuarie a.c.), găsesc amănuntul că la în­mormântarea lui n-au fost decât trei inşi, dar nici un preot. În lipsa acestuia, groparul a rostit el Tatăl nostru şi apoi mormântul a primit în sânul său pe cel atât de părăsit de oameni.

Se pune întrebarea acum: De ce groparul a luat locul preotului şi a făcut din slujba acestuia puţinul pe care-l putea face el?

Răspundem: Din pricină că cel mort pleacă pe drumul unde nime­ni nu-l mai poate însoţi. Răposatul este totdeauna un părăsit. Cei vii sunt nevoiţi să se despartă de el. Rămâne singur. (mai mult…)

MAI SUS CA SCRIPTURA

Vai! Cum se încurcă omul pe care-l macină slava deşartă! Cum se orbeşte de închinarea către el însuşi! Nici Cuvântul lui Dumne­zeu să nu-l mai oprească din po­vârnişul spre care a apucat!

Nătângului, dacă-l cinsteşti şi-i arăţi bunăvoinţă, i se pare că le şi merită şi începe a se crede. De la un pas pe care l-a făcut, i se pare că a străbătut zece; şi de la orice vorbă pe care o spune, i se pare că e înţelepciune ca a lui Platon.

Dacă-i ajuţi silinţele, dacă ai vorbă bună pentru un pas al lui, mutra i se umflă. Se crede ca sarea în bucate şi că trebuie să-şi spună cuvântul la câte se înfăptuiesc ori să fie de faţă la câte se hotărăsc.

Avem şi noi un nătâng gu­raliv care, ajutat de unul, săltat de altul, în loc de a se mărgini la cât îl duceau puterile şi ce era după mutra lui, a început a se crede acum glas hotărâtor şi a zbiera cu «Glasul» lui la câte se petrec în Bi­serică. Şi zbiară aşa de zece ani şi nu se alege nimic de pe urma zbierătului lui, decât ce se simte în traista cu gologani. Doar că saltă negoţul, iar încolo tufă.

El însă nu încetează a zbiera, scoate foaia în care, după zece ani de hărţuială, n-a învăţat măcar a pune virgulele. Totuşi, dacă a trăn­cănit atâta vreme şi a văzut că se poate trăi şi nefăcând nimic, a că­pătat îndrăzneală şi acum ia pe toată lumea la socoteală (cât îl duce capul), se repede cu condeiul la câte mişcă, după capul lui, şi vrea să se ţină seamă că este şi el pe lume, are „păreri” şi ştie a zbiera. (mai mult…)

DE CINE ÎNTREBAŢI?

Cât s-a înstrăinat ţara noastră de gândirea duhovnicească, ne este o dovadă mărturisirea unui preot din jud. Covurlui. Este vorba de Păr. I. Carp, care în fiecare număr de duminică al ziarului «Acţiunea» din Galaţi are câte un articol despre starea vieţii sufleteşti la noi.

În nr. cu data de 22 ian. a.c. al acestui ziar, Sf. Sa face nişte măr­turisiri care arată ce rău am ajuns cu credinţa noastră, chiar şi la sate, şi cât e de făcut în această privin­ţă pentru a aduce o îndreptare.

Iată înseşi cuvintele Sfinţiei Sale: „Niciodată vreun paro­hian nu mi-a deschis uşa ca să mă întrebe ceva despre învăţătura cea mântuitoare a Domnului… Nici la biserică nu-i văd, nici cu Evanghelia în casă nu-i ştiu. De politică şi de oameni politici m-au întrebat mulţi, dar de Iisus şi de programul Lui de mân­tuire a sufletului nu m-a întrebat nimeni!”. (mai mult…)

Aduceri aminte: 4 ianuarie 1949 – s-a stins din viaţă curajosul arhimandrit Scriban din Bucureşti

Curajosul arhimandrit Scriban din Bucureşti …s-a stins din viaţă în ziua de 4 ianuarie 1949, în vârstă de 70 de ani, după ce toată această viaţă şi-o închinase Domnului, călugărindu-se.

Printre primii cei mai curajoşi apărători ai Oastei Domnului a fost şi arhimandritul Iuliu Scriban din Bucureşti. Acest om sincer şi înţelept era adânc încredinţat de Duhul Sfânt că Părintele Iosif Trifa şi minunata Lucrare duhovnicească începută prin el erau de la Dumnezeu. Şi, fiind con­vins deplin de acest adevăr, n-a mai putut fi clintit de pe temelia acesta de nici o putere. În clipa când a­ceastă Lucrare a început să se afirme puternic ca o nădejde de însănătoşire a Bisericii şi de înviere a neamului, acest om, care era însufleţit numai de aces­te nobile idealuri şi săritor în a apăra tot ce este bun, s-a ataşat total de ideea Oastei şi de iniţiatorul ei. (mai mult…)

LIMANUL CREDINŢEI

Credinţa stă în mij­locul nostru ca un dar al lui Dum­nezeu. Atunci când toate ale noa­stre s-au prăbuşit şi omul se vede înconjurat din toate părţile numai de gurile căscate ale pieirii, se ri­dică înaintea lui chemarea din îm­părăţia nevăzută care-i spune: „Stai şi nu te pierde! Mai este ceva şi nu crede că totul este pierdut. Dacă crezi, nimic nu este pierdut”. Cum a spus Domnul Hristos către cel care cerea vindecare pentru fiul său şi era strivit de durere şi deznădejde: „Nu te teme, crede numai!”.

A merge în calea gusturilor noastre este a merge într-o cale potrivnică nouă. Deşi ni se pare că aceea este calea noastră, fiindcă ne place, dar dovada se face în­dată că este calea care nu se po­triveşte cu fiinţa noastră, fiindcă ne roade şi ne doboară. Într-ade­văr, care om ar putea spune că păcatul l-a dus la înălţare, la fe­ricire? Totdeauna gustarea păca­tului aduce o stare de dezgust. Trebuie să mai treacă apoi o vreme pentru ca omul din nou să poftească spre el. Păcatul nu este în firea noastră. Este boala care s-a furişat în trupul nostru şi ne‑a strâmbat şirul drept al faptelor noastre.

Dimpotrivă, aţi auzit vreo­dată că cel ce a gustat odată din grădina credinţei, omul care a pă­răsit calea păcatului şi a găsit ca­lea lui Dumnezeu să mai tân­jească după păcatul pe care l-a părăsit? Aşa de fericit se simte omul care vede îndărătul lui pu­stia din care a scăpat şi aşa se încântă de limanul la care a ajuns! (mai mult…)

ŞI VOI CU CE VĂ VESELIŢI?

Am scris în altă bucată că omul duhului nu stă cu privirea în pământ şi numai se posomorăşte pentru primejdiile care ameninţa viaţa cea sănătoasă, ci el este şi vesel, fiindcă nu lasă întristările să-i abată mulţumirea sufletului. Sf. Pavel spune: „Am bucurie întru tot necazul nostru” (II Cor 7, 4). Deci şi noi trebuie să păstrăm su­fletele noastre aşa ca să putem fi veseli şi netulburaţi şi când neca­zurile vin peste noi. Omul duhului ştie că toate sunt în mâna lui Dum­nezeu şi atunci el nu se poate tulbura de zbuciumările vremelnice ale acestei vieţi.

Dacă este aşa, noi ne bucurăm şi când vrăjmaşii noştri turbează de mânie împotriva noastră şi facem haz de înverşunarea lor. Privim spre lucrul lor şi-l vedem şubred şi faptă de oameni nărăvaşi. Ne veselim privindu-l şi ne mai des­creţim frunţile zâmbind în po­pasurile lucrului nostru. (mai mult…)

NOROC CU CREDINŢA!

Marea greşeală a omului a fost că s-a rupt de puterea lui Dum­nezeu. A făcut aceasta pentru ca să fie mai slobod în păcatele lui. A iubit păcatul şi de aceea s-a simţit stingherit de fiinţa lui Dum­nezeu. Din pricina aceasta, i-a fost ca mare bucurie vorba bârfitorilor că nu este Dumnezeu. Dar, lepă­dând pe Dumnezeu, a rămas în prada lui, a rămas în voia păca­tului, a rămas o biată fiinţă nepu­tincioasă. Nu mai avea cu el iz­vorul puterii şi s-a prăbuşit întru neputinţă. Dumnezeu îi era spre ferire şi tărie. A crezut că prin aceasta i se răpeşte dulceaţa vieţii, dar a căzut în robia pe care n-o bănuia.

În viaţa omului vin dureri şi amaruri aşa de grele, că-i este pe­ste putinţă să le înghită. Da, omul poate răbda foarte mult. Nu de­geaba zice românul: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate să rabde!”, cu toate că nu poate răbda chiar peste măsură, dacă nu are şi anumite proptele care-l fe­resc de prăbuşire. Prin singurele lui puteri nu poate răbda prea mult. De la o vreme se prăbuşeşte. Dovadă sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate ace­stea? Numai dovezi că omul n-a mai putut răbda. Vine o clipă când i se pare peste putinţă să mai înghită amarul şi atunci îşi taie singur firul zilelor lui. (mai mult…)

OCHI FĂRĂ VEDERE

Biserica şi azi este în sânul omenirii. Ea şi acum răsună de aceleaşi învăţături ca şi mai îna­inte. De ce oamenii sunt azi mai slăbănogiţi?

Din pricină că s-au depărtat de ea. Au voit să trăiască pe so­coteala lor, cu o viaţă mânată de alte gânduri.

Biserica, se înţelege, nu le-a făcut silă. I-a lăsat să guste sin­guri dacă ce fac ei poate fi mai bun, mai de folos, mai întăritor decât ce a făcut Dumnezeu pentru ei.

În lumea noastră de azi se petrec o mulţime de lucruri care ne arată limpede ce rea e viaţa omului fără călăuza credinţei. Ies lucrări de seamă, care pot des­chide ochii omului să vadă bine şi sănătos şi să nu se amăgească cu luciri înşelătoare. Totuşi omul trece pe lângă acestea fără a le vedea şi-şi duce viaţa sa înainte, cum s-a îndulcit s-o ducă, cum crede el că e mai bine.

Dacă îi vorbeşti tu de astfel de lucruri, nu te ascultă bucuros. De vrei să-i dai ceva de folos să citească, nu se prinde. Parcă ar fi fermecat, ochii lui stau aţintiţi aiurea şi dorurile lui plutesc de­parte de ce-i spui tu. (mai mult…)

ÎI SCURMĂ PĂCATUL

Arhimandritul Iuliu Scriban

„Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23).

Dacă ia aminte cineva la omul mâncat de poftele lumii şi la cel care urmează căile lui Dumnezeu, vede la dânşii mari deosebiri nu numai de la faptă la faptă, de pildă, că unul are vorbe spurcate în gură, pe când celălalt nu, că unul pofteşte după băutură, pe când celălalt nu; ci şi în înfăţişarea lor întreagă se vede că altfel este unul, altfel cel­ălalt. Omul lumesc este mai zvăpăiat, mai tulburat, mai împins spre o poftă sau alta. Omul duhului este mai tihnit, mai gânditor. Omului lumesc nu-i dau pace poftele lui, îl scot din casă afară. Vrea să se mai vadă cu ai lui, să se înhăiteze cu cei mâncaţi de gusturi asemenea cu ale lui, pentru ca să se zbânţuiască mai turbaţi în gustarea păcatului.

Aţi văzut beţiv care să-şi ia clondirul cu vin sau rachiu şi să meargă acasă la el să-l soarbă în tăcere? Aş! Nu-l lasă inima să facă aceasta singur. El numaidecât tre­buie să se ducă la crâşmă, să-şi găsească tovarăşi de chef, să audă în jurul lui chiote şi gâlceava. Atunci se simte beţivul la largul lui. (mai mult…)

SĂ FACĂ EI

Arhimandritul Iuliu Scriban

Dacă te uiţi la felul cum oamenii se orânduiesc pentru a lupta împotriva feluritelor rele care-i ame­ninţă, vezi că ei nu se gândesc la mijloacele creştineşti.

Dacă este vorba de creşterea tineretului ca să nu cadă în ghearele pierzaniei, de este vorba de îndreptarea satelor, pentru a le scoate din părăginirea lor, de este vorba de a ridica sufletul oameni­lor, de cele mai multe ori, cei cu răspunderea nu se gândesc să caute mijloacele creştineşti. Altele le dau lor în minte. Fostul primar al Bucureştiului, de pildă, pusese la cale jucări de teatru pentru po­por şi potrivea ca acestea să se facă la zile de duminică, în vremea slujbei sfinte.

Ba, la începutul întocmirii acestor lucruri necuvenite, se lăuda cu ele. Le deschidea cu un cuvânt al său şi spunea că pune mare te­mei pe astfel de întocmiri, că un joc de teatru face cât zece predici!… (mai mult…)

WhatsApp chat