Prigonirile de totdeauna apăreau crude, înspăimântă-toare, dar aveau marele efect acela de a se răspândi cu iuţeală nebănuită Evanghelia mântuirii, creşterea numărului credin-cioşilor, al numărului caselor puse în slujba mântuirii sufle-telor, creşterea considerabilă a unităţii frăţeşti, a părtăşiei dragostei în Duhul Sfânt. Fraţii se privesc cu dragoste; şi când dragostea-i curată, nu sunt bănuieli rele sau prejudecăţi. În dragoste familia-i duhovnicească. Fără dragoste dumneze-iască nu-i nimic. Şi ceea ce se pare că este curând se dezbină.
Prigonirile celor fărădelege fac ca adunarea Domnului să crească şi în intensitate, să se adâncească tot mai mult în cunoaşterea lui Hristos-Domnul, iar viaţa spirituală să fie tot mai strânsă de învăţătura divină, dezbrăcând ce este trecător, asemănându-se cu Hristos, grăbind astfel ziua revederii, ziua cea mare a Domnului Iisus, şi, îmbrăcaţi în straie albe ca de nea, să strălucească de bucurie. (mai mult…)
Un creştin, anume Cozlov, se ruga: „Auzi, Hristoase, rugăciunea mea, luminează-mi Tu sufletul meu, şi ca faţa mării smereşte-mi a inimii mele iritare furtunoasă… Pe mine nu mă îngrozeşte crucea mea – suferinţa prin credinţă înfloreşte. Însuşi Dumnezeu ne trimite cruci, iar crucea noastră ne dă pe Dumnezeu. Gata fiind a merge după Tine, eu rog ca duhul meu să-l întăreşti, doresc să port cununa cea de spini, cum singur Tu, Hristoase ai purtat. Dar în întunecoasa soartă întristată, deşi sunt fără de ochi şi fără picioare, încă mai arde în trupul meu ucis focul patimilor turbate”. Poetul I. I. Cozlov, fiind paralizat, a rămas deodată fără ochi şi fără de picioare, şi întreaga lui viaţă a fost un şir de dureri insuportabile şi de suferinţe. Şi cu toate acestea, în colecţia lui de versuri se pot vedea minunate imnuri spre slava lui Dumnezeu. Competentul cunoscător Belinschi vede în creaţia literară a lui Cozlov că talentul i-a fost strâns legat cu viaţa. Că talentul lui a fost exprimarea sufletului său, şi fără pierderea vederii Cozlov ar fi trăit toată viaţa nebănuind să aibă calităţi de poet.
Suferinţa verifică calitatea credinţei şi statornicia ei în naşterea din nou.
Omul firesc şi chiar creştinul de nume nu poate înţelege că suferinţa pentru Domnul este harul cel mai mare. Şi nici nu le este dat celor ce încă n-au pace cu Dumnezeu în sufletele lor, ca să nu murmure sau să se compromită în faţa nedreptăţilor umane. Firea nerăstignită, omul cel vechi s-ar supăra foc, ar murmura, şi răbdarea n-ar mai fi, nu i s-ar mai zice răbdarea sfinţilor. Să nu cerem de la Domnul suferinţă, ci putere şi răbdare, căci, la vremea ei, vine fără să o cerem. Mântuitorul ne spune: „Acestea vi le-am grăit ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (In 16, 33).
Cine se atinge de Domnul şi primeşte darurile Crucii Lui, acela nu rămâne cum era mai înainte, ci devine făptura cea nouă în Hristos-Domnul. Adeseori, ne este dat să auzim predicatori vorbind frumos despre Dumnezeu, iar viaţa lor lasă de dorit. Alţii fac misiuni creştineşti, îndemnând pe alţii, fără să gândească că vor pleca cum au venit, din pricina stării lor neduhovniceşti. Cuvântul ne este arătat desluşit şi în privinţa aceasta, când zice: „Deci dacă este cineva în Hristos este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi” (II Cor 5, 17). „Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (II Cor 5, 7). „După voia Sa ne-a născut prin cuvântul Adevărului, ca să fim începătura făpturii Lui” (Iac 1, 18). „Drept aceea, fraţii mei preaiubiţi, orice om să fie grabnic să asculte, zăbavnic să vorbească, zăbavnic la mânie” (v. 19). „Dar prin Harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi Harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar; ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci Harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Cor 15, 10). „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul Cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (I Cor 2, 12). „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, pentru că ele se judecă duhovniceşte” (v. 14). „Dar omul duhovni-cesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni; căci cine a cunoscut gândul lui Dumnezeu ca să-L înveţe pe El? Noi însă avem gândul lui Hristos” (v. 15-16).
Harul schimbă necazurile în bucurii şi neputinţa în biruinţă. Câţi, la un moment dat, ziceau că nu mai pot, iar în urma lor, valuri risipite, biruite. Sfântul Pavel ne va spune că „suntem îndreptaţi din credinţă, socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la Harul acesta. Lui Îi datorăm faptul că am intrat în această stare de Har. Stăm şi ne bucurăm în nădejdea Slavei lui Dumnezeu. Lucrăm, ne luptăm şi ne silim, lăudându-ne numai în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre. Ne lăudăm cu Numele Lui şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare. Şi răbdarea, încercare şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom 5, 1-5). 
