Mărturii Meditaţii Traian Dorz

Dumitru Romanenco din Voinova – Orhei

Fratele nostru Dumitru Romanenco s-a născut în comuna Voinova din judeţul Orhei – Basarabia, prin anul 1890. Părinţii săi au fost oameni înstăriţi, având o moşie de o sută de hec­tare într-un loc nespus de frumos. La mijlocul moşiei era un lac cu ape limpezi şi cu maluri înflorite, lângă o pădure şi o câmpie minunată. După întoarcerea lui la Domnul, prin anul 1930, aici la conacul său de lângă lacul şi pădurea minunată aduna el fraţii şi surorile din Voinova şi din împrejurimi în adu­nări pline de binecuvântare, lăudând pe Domnul şi petrecând ceasuri şi zile neuitate în Numele Domnului Iisus.

Fiind un om harnic şi credincios, împreună cu soţia sa Vera au făcut din casa lor o Betanie binecuvântată, oferind acolo loc plăcut de odihnă şi recreere multor fraţi şi surori mai lipsiţi ori mai bolnavi. Multe zile fericite au petrecut acolo şi părintele Vladimir cu soţia sa Eufimia, care deveniseră ca o familie împreună cu familia fratelui Romanenco. De acolo porneau apoi împreună de multe ori în misiunile lor pentru vestirea Evangheliei şi răspândirea cărţilor dorite şi căutate ale Oastei Domnului.

Fratele Ioan Marini a petrecut şi el două veri aici, în linişte şi recreere sufletească, înconjurat de toată dragostea fratelui Dumitru şi a surorii Vera. De aici a plecat şi el cu ei adeseori în cercetări frăţeşti prin judeţul Orhei şi prin alte judeţe ale Basarabiei, toţi trei împreună, cu părintele Vladimir şi cu fratele Dumitru Roma­nenco. De asemenea, împreună cu fratele Chirilă şi Tro­fim, fratele Dumitru îşi formase o echipă de misionari călări. Purtând în mijloc steagul Oastei, ei cu­tre­ierau multe sate şi adunări frăţeşti, cân­tând şi măr­turisind Nu­mele Domnului Iisus. În anul 1935, Părintele Iosif scria despre ei în foaia «Isus Biruitorul» nr. 7-9 următoarele: „Ca trei magi acum două mii de ani, aceşti trei fraţi din Voinova – Basarabia au plecat călări pe cai, cu steagul Oastei purtat în mână, pentru a vesti Evanghelia lui Iisus. Ei merg mereu prin sate şi oraşe, vestind Cuvântul Domnului Iisus şi Oastea Lui.

Echipa aceasta de călăraşi e formată din: fratele Romanenco, Chirilă Chirica şi fratele Trofim. Fratele Romanenco a fost ofiţer în armată, iar acum cu mândrie vesteşte pe Iisus cel Răstignit şi, pe lângă altele, a pus în slujba Domnului şi trei cai cu toate cele ce trebuie pentru călători.

Pe când călăreţii Oastei treceau prin Iaşi – ne scrie un frate – toată lumea se mira după ei. Un ofiţer a întrebat: «Dar ce-i asta?» Iar fratele Romanenco i-a răspuns: «Este cavaleria Oastei Domnului». Ofiţerul a înţeles, a salutat steagul şi a zis: «Mergeţi sănătoşi!»

Alţii întrebau: «Ce înseamnă asta, ce – e război?»

«Da, e război contra păcatelor şi a răutăţilor», răspundea fratele Romanenco cu îndrăzneală şi fără să se ruşineze de Dumnezeu.

Şi aşa au cercetat cei trei vestitori ai Oastei Domnului pe fraţii din Basarabia şi o parte a Moldovei. Şi aşa cutreieră şi acum satele pentru vestirea Adevărului Sfânt. Domnul Iisus Biruitorul să le aducă biruinţă şi răsplată pentru ostenelile depuse întru vestirea Cuvântului Sfânt prin Oastea Domnului.”

«Isus Biruitorul» nr. 7-9 din 1935, pag. 6

Părintele Vladimir, care l-a cunoscut îndeaproape, scria despre el, printre altele: „Fratele Dumitru Roma­nenco era un cărturar modest, foarte popular, muncitor şi bun gospodar, dar mai ales bun creştin şi adevărat frate în Oastea Domnului, înflăcărat şi plin de râvnă pentru vestirea Cuvântului Sfânt. Era un suflet mare şi plin de dragostea lui Dumnezeu…”

Deşi avea un fizic sănătos, totuşi o plecare grabnică la Domnul îl aştepta la începutul lui septembrie 1939. Noi eram la Cluj şi pregăteam marea adunare din 3 septembrie 1939 când, pe neaşteptate, am primit acolo vestea morţii lui. Se îmbolnăvise de tetanos şi în trei zile a murit la spitalul din Chişinău. În cele trei zile de zăcere la spital, el a avut parte de la Domnul de multe descoperiri minunate. Vedea cerul deschis şi pe îngerii Domnului aşteptându-l cu cântări şi bucurii negrăite. Deşi avea dureri peste măsură de mari, el nu numai că nu a cârtit, ci lăuda cu bucurie şi cu lacrimi Numele Domnului.

A fost petrecut cu multe cântări şi lacrimi de mulţimea fraţilor adunaţi cu durere şi cu grabă lângă sicriul lui. Domnul Iisus l-a izbăvit astfel de marile nenorociri ale războiului care avea să vină în curând.

În aşteptarea Învierii, trupul lui odihneşte în cimitirul din Chişinău. Sora Vera s-a refugiat şi a trăit după aceea, până la vârsta biblică, în Sebeş-Alba, unde a fost înmormântată şi ea. Scumpii şi neuitaţii noştri fraţi Dumitru şi Vera Romanenco au înscris o pagină glorioasă în Istoria Oastei Domnului şi roadele lor duhovniceşti vor rămâne veşnic în faţa Domnului împreună cu ale tuturor celorlalţi fraţi harnici din Basarabia. Ei au adus la Domnul multe suflete care apoi au purtat solia Oastei Domnului până departe spre Răsărit. Viaţa lor ne poate fi o pildă minunată de slujire şi dragoste pentru Domnul.

Domnul Iisus Hristos să le dăruiască şi lor şi tuturor ce­lor ce L-au iubit şi slujit cu credinţă Cununa Vieţii veşnice.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi

Lasă un răspuns