Eu, de copil, l-am cunoscut pe tăicuţa. Mă ţinea în braţe… E cam greu să vorbim despre astfel de oameni. Oamenii aceştia au fost mari. De ce au fost mari? Pentru că au iubit, nu ştiu… cât o ţară… Poate despre o sută sau despre o mie, sau despre nu ştiu câţi putem spune că au iubit cât a iubit omul acesta. Avea ca o patimă dragostea de fraţi! Nu putea altfel! Avea foc sub tălpi…
Noi aveam odată la lucru nişte oameni care munceau cu ziua, la prăşit de porumb. Şi, la un moment dat, unul a zis: „Nu mai am ţigări. Eu mă duc acasă să-mi aduc. Muncesc la noapte şi-mi prăşesc rândul meu, dar acum mă duc să-mi iau ţigări”. Şi erau vreo patru kilometri de la câmp până acasă. A lăsat sapa, i-am dat banii cât trebuia să-i plătesc pentru munca lui şi s-a dus patru kilometri pe jos şi alţi patru înapoi, şi-a luat ţigări şi a rămas mai târziu, noaptea, să-şi termine rândul. Deci, patima te mână…
Aşa era la tăicuţa „patima” asta de fraţi, de adunare; noaptea, ziua, nu ţinea cont de greutăţi… Chiar dacă muncea toată ziua, seara bătea în geam la fraţi: „Este adunare la sora cutare, la fratele cutare…”. (mai mult…)
Fusesem odată o săptămână întreagă pe la adunări prin Bihor cu fratele Petre. Mergeam pe jos, deşi era iarna, înainte de Crăciun, şi era zăpadă mare. Din Săucani până la Cârpeşti ne duceam pe o cale prin nişte păduri – mai slabă, aşa ca de căruţe – căreia oamenii din sat şi acuma îi zic „calea ostaşului”, fiindcă pe-acolo mergeau fraţii din Săucani în alte sate, la adunări.
Steaua de lumină care a fost văzută pe fruntea fratelui Popa Petru de la Săucani la o nuntă din satul nostru nu am văzut-o numai eu, ci majoritatea celor care eram în picioare şi ne ocupam cu organizarea nunţii. Când ne-am arătat-o fiecare unul altuia, am spus despre el: „Nu este un om obişnuit, ci este omul lui Dumnezeu”. În cuvântul lui atunci a avut minunate descoperiri biblice. (…)
În ziua următoare am plecat într-o altă comună, la adunare. Am găsit acolo trei camere pline de fraţi, surori, mult tineret; o adunare foarte puternică. Am trăit o stare sufletească cum nu mai întâlnisem, atâta bucurie a putut să fie în noaptea aceea acolo, bucurie pe care o dădea părtăşia frăţească. Fratele Petru s-a ridicat în adunare şi a citit din Evanghelie Pilda samariteanului. Iar prin cuvântul său apoi, a scos din această pildă lucruri de căpătâi pentru învăţătura privitoare la mântuire. Avea atâta bogăţie de conţinut în ceea ce spunea, că niciodată nu se repeta. Nu amintea ceva din vorbirea anterioară, avea tot timpul o faţă nouă a aceluiaşi adevăr pe care-l mărturisea. Chiar ne-a spus odată, într-o discuţie din timpul călătoriilor noastre împreună: „Niciodată să nu repetăm ce am spus într-o adunare din duminica trecută, în adunarea din duminica asta… Pentru că aceea a fost o lucrare făcută pentru momentul acela, pentru ceea ce trebuia să dea Domnul sufletelor de-acolo, în starea de-acolo. Aceea a fost o lucrare unică în felul ei, iar în adunarea de astăzi Dumnezeu are o altă lucrare de făcut”. Acesta era felul lui de a lucra şi ne îndemna şi pe noi să facem la fel. 
Pentru a doua zi ne-am hotărât să mergem cu toţii până la sora Tiţa, mama fratelui Viorel Bar, în Ceişoara, aşa că dimineaţa am plecat iarăşi cu o maşină până acolo. Zăpada era mare, gerul aspru, dar am îndrăznit totuşi şi am plecat.
Din vorbirea fratelui Costică Pînzariu