În acest important an aniversar al Oastei, se cuvine să privim în urmă, cu mulţumire adâncă adusă Domnului pentru biruinţele de până acum şi cu recunoştinţă şi evlavie adevărată faţă de marii înaintaşi şi faţă de jertfele lor atât de bogat roditoare. Şi numai pe temelia solidă a unei astfel de retrospective, realizată cu cea mai bună ştiinţă şi conştiinţă, să ne gândim drumul şi responsabilităţile pe mai departe. (mai mult…)
Aţi auzit de smerenie pusă la cale sau deliberată, manifestată în mod voluntar ca să dea bine? În clipa când ieşi o fărâmă din obişnuitul lumii, în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, se trezeşte înlăuntrul cel mai ascuns al inimii ceva ce-i propriu omului căzut, acel gând de mândrie care s-a întipărit în trupul nostru şi pe care-l purtăm ca pe o povară toată viaţa.
Sfântul Macarie cel Mare avea o vorbă plină de adevăr când spunea că cel mai curat şi desăvârşit om are în sine ceva trufaş. E posibil adică, dacă nu eşti destul de atent cu tine însuţi, să se slobozească această patimă din legăturile ce-o ţin şi astfel să te trezeşti ducând o viaţă de înşelare. Te înşeli pe tine şi înşeli şi pe alţii. (mai mult…)
Nu sunt un navigator pe Internet şi nici un pretenţios în exprimare, mai ales atunci când mediul mă provoacă. Ambele aceste lipsuri se simt în cultura mea şi în rostirile mele cam slobode, care le mai scap pe ici pe acolo. De prima lipsă, ce vine dinspre necercetarea Internetului, n-am a mă plânge; pe-a doua, caut a o îndrepta şi, la vremea maturităţii, sper să o împlinesc aşa cum se cade. Ce mai, nu eu ar fi trebuit să scriu editorialul acesta, dar nici să-l tac nu pot.
De când mi-au îngăduit fraţii să lucrez la Radio Oastea Domnului [NN – cînd a fost redactat editorialul], prin natura comunicării pe care o dezvoltă o astfel de întreprindere, ochii mei au alunecat pe pagini de forum sau pe o serie de mesaje care, invariabil, începeau cu SSFD şi se încheiau cu IVA. Am crezut prima dată, şi am şi emis ipoteza, că am de-a face cu vreo societate secretă de comunicare sau cu vreo firmă logistică, acreditată de stăpânii internetului să facă reclamă gratuită cu fiecare mesaj. Dar de unde? Era vorba despre ostăşescul salut Slăvit să fie Domnul!, în forma de exprimare leneşă. Iar IVA înseamnă, aţi ghicit, În veci, amin! O să-mi spuneţi: Ei, şi, care-i problema? Doar nu-i nici o pierdere aici şi, mai mult, nu ni se afectează cu nimic mărturia. E o formulă de comunicare, prescurtată, în condiţiile comunicării în spaţiul virtualului. Oare să fie numai atât? (mai mult…)
„…să vă fie vouă ce este da, da şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată” (Iacov 5, 12).
Deci, potrivit cuvântului Sf. Scripturi, în lucrarea de mântuire nu este decât da şi nu, bun şi rău, adevăr şi minciună. Şi nu sunt decât două drumuri: unul care duce la Rai şi altul care duce la iad. Între ele nu mai poate fi nimic.
Nu este cale de mijloc care să ducă la mântuire. Însă astăzi se vede că mulţi căutăm o cale de mijloc. Totuşi ne înşelăm. Numai ni se pare că ar fi şi o cale de mijloc, dar, în realitate, aceasta este calea ce duce la iad.
În termeni mai noi, această cale de „mijloc” se cheamă cale diplomatică. Această cale te ajută să-ţi satisfaci orgoliul, să-ţi atingi scopurile fireşti: politice, de afaceri, de îmbogăţire peste noapte etc… Dar scopul mântuirii, nu!…
„Astăzi trebuie să fii diplomat”, altfel nu poţi trăi – zicem sau gândim mulţi dintre noi. Printre multele sensuri pe care le are acest cuvânt – „diplomat” – este şi acesta: şiret, viclean, subtil… Deci, în acest sens, a fi diplomat înseamnă să fii viclean, să gândeşti una şi să spui alta. Adică să ai multe subtilităţi, dedesubturi, să îmbraci minciuna cu ceva adevăr, ca să pară că-i adevăr întreg, să fii un om ascuns, duplicitar, cu două feţe, făţarnic; cu alte cuvinte, să fii lup îmbrăcat în piele de oaie. Unui om diplomat niciodată nu-i poţi cunoaşte adevărata faţă, adevărata gândire şi simţire. (mai mult…)
Golgota era afară din tabără, afară din cetate. Drumul Crucii ducea afară din tabără, afară din cetate. «De aceea şi Iisus, ca să sfinţească norodul cu însuşi Sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără, la El» (Evrei 13, 12-13).
Golgota stă şi azi tot acolo: afară din lume. Şi toţi cei ce voiesc să meargă după Domnul, toţi cei ce vor să meargă la Golgota, trebuie să iasă din «tabără», trebuie să iasă din lume, să iasă din duhul acestei lumi.
«Să mergem la El, afară din tabără». Să mergem la El, ieşind din lume. Căci, cum zice El: «Voi în lume sunteţi, dar nu din lume» (Ioan 17, 16). La Golgota nu poţi merge şi nu poţi ajunge, decât ieşind afară din tabăra lumii.
E săptămâna Patimilor. E timpul când «creştinii» sunt ceva mai «creştini» ca altădată. E timpul când ieşim din «tabără» şi mergem la biserică, mergem la denii şi plângem patimile şi suferinţele Domnului. (mai mult…)
– Ingrediente ale biruinţei întru Hristos –
Acestea sunt trei stări – fapte ale creştinului din care ne împărtăşim fiecare într-o anumită măsură. Provocarea pe care vrem să o facem este aceea de a le avea în viaţa noastră într-un mod echilibrat şi care să ne dea izbândă atât în viaţa personală, cât şi în Lucrarea Oastei.
Practica rugăciunii – atât personală, cât şi împreună cu comunitatea de credinţă – este lucrarea prin care inima noastră se încălzeşte cu căldura iubirii de Dumnezeu, sufletul se spală în lacrimile căinţei, greutăţile şi încercările determină cereri stăruitoare şi înlăcrimate pentru a primi ajutorul Domnului. (mai mult…)
– gânduri la înveşnicirea fratelui Costică Pânzariu
Dintre toate plecările, cele care dor cel mai tare sunt cele ale bunicilor. Pe ei nu mai ai cum să-i creditezi cu revenirea grabnică. Mai întâi nici nu vezi că sunt bunici, pentru că sunt părinţii părinţilor. Chiar te miri cum e posibil ca mama şi tata să şi tacă, roşindu-se ca nişte copii mari pe când tu, mic şi zgribulit în poala cu miros de vanilie a bunicilor, simţi că cerul întreg te încape. Ei, bunicii, sunt responsabili cu dusul nepoţilor la Dumnezeu. Îi poartă dintâi în ogradă ori pe câmp, prin lanul de grâu ori pe la marginea pădurii, locurile unde se învaţă lecţiile dintâi despre Dumnezeu. Creatorul şi Purtătorul de grijă. Apoi te poartă spre biserică, locul în care descoperi alţi bunici, cu alţi copii, locul unde descoperi că Mântuitorul are o Mamă şi că Mama aceasta are şi ea Părinţi, pe Sfinţii Ioachim şi Ana. Şi deci descoperi că Bunicii tăi seamănă mai mult cu bunicii lui Iisus Hristos decât cu părinţii tăi, uneori prea grăbiţi, alteori preocupaţi mai ales de ziua de mâine, ziua de astăzi, care te include şi pe tine, fiindu-le dăruită, spre rezolvare, bunicilor. Descoperi că asemănarea dintre bunicii tăi şi Bunicii Mântuitorului te fac prieten cu El, aproape că ai ieşi la joacă pe aceeaşi stradă cu Iisus Pruncul. Şi cine ştie ce de-a ciocârliile nu şi-ar lua zborul din lutul frământat împreună cu El, ori ce cântări minunate nu ar intona privighetorile asupra cărora ai sufla, cu El, Prietenul de joacă, cu suflare curată de vis şi nădejde. (mai mult…)
Povestesc Bătrânii că unui pustnic Dumnezeu i-ar fi cerut, drept osteneală, să împingă în toate zilele vieţii lui o stâncă mare, aflată lângă bordeiul său.
Dacă ţinem seama de referatul biblic despre căderea protopărinţilor şi despre gravele ei urmări, am putea spune că cel mai mare păcat este păcatul neascultării de Dumnezeu. Poate că nu ni se pare prea grav păcatul lui Adam şi al Evei: roada pomului din „mijlocul raiului” (Fac 3, 3) părea, într-adevăr, ochilor lor, „bun de mâncat” şi „plăcut la vedere” (Fac 3, 6). Pentru oamenii vremii noastre, mai ales, pare greu de înţeles de ce o astfel de încălcare „minoră” a legii divine a putut avea consecinţe atât de catastrofale. Totuşi, din această importantă relatare biblică deducem că nu ne putem permite în nici un fel neascultarea de Dumnezeu, chiar în anumite forme ale ei care ni s-ar putea părea de mai puţină importanţă.
Aceasta nu înseamnă totuşi că toate păcatele sunt la fel de grave. Încă Sfântul Ioan Teologul, deşi afirmă că „orice nedreptate este păcat” (I Ioan 5, 17), face o distincţie netă între „păcatul nu de moarte” şi „păcatul de moarte” (I Ioan 5,16). Nu ştim exact în ce a constat păcatul protopărinţilor. Putem spune însă cu certitudine că a fost vorba de o încălcare flagrantă, cu voie liberă, a unei porunci exprese a Creatorului. (mai mult…)
Nu. Nu m-am născut ostaş în Oastea Domnului. Iar pentru cei cărora li se pare mai importantă naşterea decât moartea, acesta poate fi un inconvenient în misiune. Vreau să mor ostaş, mai presus decât numele acesta nefiind decât acela de preot în Biserica Ortodoxă – maica născătoare a Oastei. Iar lucrarea mea nu o pot gândi fără Iisus Biruitorul, frăţiorul misionar al Telegrafului Român.
Din pronie cerească s-a dat Sibiului mitropolitan să nască cel mai vechi ziar bisericesc aflat încă în viaţă şi minunata foaie duhovnicească a Oastei Domnului. Două biruinţe de preţ.
Ştiu cum sunt aşteptate foile la casele cititorilor. Bunica de la Ocna Sibiului îl aştepta în poarta casei cu emoţii de copil care creştea întru înnoirea credinţei, tata, în apartamentul de la Braşov, cu nerăbdarea unui copil care-şi descoperă credinţa.
Iisus Biruitorul e foaia care atinge inima a mii de oameni, care a mângâiat deja generaţii de creştini. Pietist şi emoţional? Poate, dar ferm şi cu bucurie păstrător al proiectului de viaţă în Hristos prin care Părintele Iosif Trifa a aprins o Ţară. O viaţă aşezată la picioarele Crucii Mântuitorului. (mai mult…)
