Ioan Marini

Duhul Sfânt are de făcut o mare lucrare în cei răscumpăraţi prin sângele Mielului. Lucrarea Lui este să ne sfinţească tot mai mult (I Tes 5, 23), pentru ca să ajungem să fim în viaţa şi în purtarea noastră, aşa cum a fost Domnul Iisus Hristos şi cum ar fi El, dacă ar fi în locul nostru. Suntem rânduiţi „să fim asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi“ (Rom 8, 29). Această lucrare vrea s-o ducă la desăvârşire Duhul Sfânt în orice copil al lui Dumnezeu.

Cine stă în credinţă, este gata să se supună lui Dumnezeu. Dar nu poate să facă acest lucru decât numai dacă se predă în totul călăuzirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ia în stăpânire viaţa care I s-a predat, ca s-o sfinţească. Lucrarea Lui este o lucrare minunată, tainică, şi totuşi bine arătată în afară prin viaţa de sfinţenie. Ceea ce face El, nu se poate face nici prin puterea voinţei, nici prin tot felul de sforţări ale trupului, nici prin încordarea puterilor sufleteşti, nici prin carte sau cultură, nici prin educaţie. Sculptorul Dumnezeiesc, căci aşa am putea să numim pe Duhul Sfânt, ciopleşte mereu la blocurile de piatră, care sunt aceia care s-au predat Lui, ca să scoată din ei – sufleteşte vorbind – chipuri asemenea Domnului Iisus. (mai mult…)

Adevăratul creştin este plin de dorinţa arzătoare de a slăvi pe Dumnezeul lui. Şi când este Dumnezeu slăvit? Când păcătoşii se întorc la El, se supun Lui şi primesc harul care este în Hristos. Acest lucru îl ştie bine cel credincios, şi de aceea zi şi noapte arde în el un foc care nu-l lasă să stea locului. Este focul iubirii şi al milei de păcătoşi. El vrea să-i vadă mântuiţi, pentru ca, prin ei, Dumnezeu să fie slăvit.

Ca să-şi ajungă acest gând, lucrează cu stăruinţă pentru mântuirea păcătoşilor. Pentru aceasta, foloseşte orice prilej, ca să stea de vorbă cu ei, să-i înştiinţeze, să-i aducă la o judecată mai dreaptă, să-i încredinţeze şi să le arate pedeapsa care-i aşteaptă, dar şi mântuirea în Domnul Iisus Hristos. Pretutindeni, în casă, pe stradă, în tren, pe vapor, în atelier, în birou, oriunde ar fi, cine stă în credinţă caută să mântuiască suflete. Împarte pliante, pofteşte pe păcătoşi să vină acolo unde se vesteşte Cuvântul, se duce la ei acasă ca să-i ia la adunare, vorbeşte cu ei despre Domnul Iisus; şi dacă a adus pe cineva la adunare, ia loc lângă el şi strigă către Dumnezeu ca să trimită o săgeată în inima păcătosului şi astfel să fie mântuit. Când s-a sfârşit adunarea, vorbeşte prieteneşte cu el despre cele auzite în legătură cu mântuirea sufletului lui. Zi şi noapte lucrează ca să aducă roadă pentru Dumnezeu. (mai mult…)

Intrând cu Domnul Iisus Hristos într-o strânsă legătură de iubire, credinciosul a intrat ca într-o grădină plină de mireasma florilor şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită. Ce are el în Domnul Iisus, numai el ştie şi numai el preţuieşte. De aceea, duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu, aşa de ascunsă cum era locul prea sfânt din cortul Vechiului Testament, loc în care nu intra nimeni decât marele preot o singură dată pe an. Ce este în ea însăşi această viaţă ascunsă, nu se arată nici pe faţa celui ce stă în credinţă, nici în vreun lucru din afară, nici în rugăciuni, nici în despărţirea de oameni (Is 65, 5); ea nu poate să fie văzută cu ochii trupeşti. Numai Prietenul inimii o vede şi o acopere cu umbra aripilor Lui, dând unui astfel de suflet asigurarea: ,,Mireasă, tu eşti o grădină închisă, un izvor închis, o fântână pecetluită“ (Cânt 4, 12). (mai mult…)

Pentru cel credincios, Domnul Iisus Hristos nu este o fiinţă cu care nu ştie ce să facă şi al cărei rost în lume să nu-l înţeleagă. Domnul Iisus nu este pentru el ceva de a doua mână, ci este soarele în jurul căruia se mişcă şi se învârt gândurile lui, simţirea lui, voinţa lui, tot ce este al lui. Numele Domnului Iisus nu este pentru el un sunet gol, care nu-i spune nimic, ci un nume plin de înţeles, de putere, de har, de viaţă şi de biruinţă. „Numele Tău este ca o mireasmă vărsată“ (Cânt 1, 3). Domnul Iisus este totul: „El este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul“, ,,Dumnezeu binecuvântat în veci“ (Rom 9, 5). Fără de El, credinciosul nu poate să trăiască, aşa cum nu poate să trăiască peştele fără apă; cu El însă poate toate.

Domnul Iisus este lauda lui, bucuria lui, fântâna fericirii lui, steaua nădejdii lui, slava lucrării lui, coroana neprihănirii lui, izvorul sfinţirii lui, pe scurt, totul. Fără Domnul Iisus, el n-are nimic: nici pace, nici bucurie, nici nădejde, nici mângâiere în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Inima celui ce stă în credinţă bate cu putere pentru iubitul său Stăpân. El este plin de dragostea Domnului Iisus. Un astfel de om poate să lase pentru Domnul Iisus: case, fraţi, surori, tată, mamă, soţie, copii (Mt 19, 29). Pentru Domnul lui, el poate să-şi jertfească patria (ca misionarul care merge în ţări depărtate de ţara lui), averea, ba chiar şi viaţa… Nimic nu este pentru el prea scump, prea mult, el se socoteşte aşa de neînsemnat, încât dacă Domnul Hristos vrea să se slujească de el, nici nu se gândeşte ce se va alege de el. Îşi dă bucuros orice picătură de sânge pentru slava Domnului Iisus. Chiar moartea nu poate să-l despartă de dragostea Domnului. (mai mult…)

Cei ce stau în credinţă ştiu că păcatul este un lucru îngrozitor, o călcare în picioare a voii lui Dumnezeu, o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ei se poartă cu păcatul ca păcat, deci ca ceva care-i înfioară şi nu-l socotesc ca o nimica sau numai ca o prostie, ci aşa cum şi este în adevăr: o înfiorătoare călcare a voii lui Dumnezeu, călcare care aduce cu sine mânia lui Dumnezeu peste cei neascultători (Efes 5, 6; Rom 1, 18).

Din această pricină, ei urăsc păcatul atât la ei înşişi cât şi la alţii. Ei au ajuns să urască păcatul nu atât din pricină că ne pregăteşte aici pe pământ o viaţă nefericită şi dincolo ne duce la iad, ci pentru că Dumnezeu îl urăşte. ,,Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen 39, 9) Eu, care am aflat har şi am ajuns să cunosc că Dumnezeu mă iubeşte, cum să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Să supăr pe Acela Care mă iubeşte atât de mult? Niciodată! Niciodată! (mai mult…)