Un proverb din Israel spune aşa: 
“Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă şi poţi spune-n două vorbe, – află-le pe-acestea două” Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi cată grijă trebuie să avem cănd spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare cuvant ne este un legămant de un fel. Iar după ce am spus cuvantul, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus”.
Citesc acest proverb simplu şi profund, urmat de cele câteva îndemnuri la responsabilitate ale fralelui Traian Dorz, răsfoind paginile cărţii “ Mărturisirea Strălucită”. Rândurile acestea sunt un apel la sinteză, la a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult, sunt un apel la o adevărată asceză a limbajului. Mulţi oameni consideră că la asceză sunt chemaţi doar călugării care şi-au impus pentru a ajunge la sfinţire, să ducă o viaţă aspră şi retrasă de restul lumii. Însă nu este aşa. Prin extensia sensului, prin asceză se poate înţelege şi orice exerciţu care pune la încercare perseverenţa şi voinţa. Iată deci că la acest exerciţiu numit asceză, suntem chemaţi toţi indiferent că suntem călugări, preoţi sau mireni, important este să ne dorim sfinţirea vieţii. (mai mult…)
Fiecare om este un singuratic pe pământ. Până la urmă urmelor el rămâne singur în faţa tuturor lucrurilor şi răspunsurilor sale. Nimeni nu-l poate nici înlocui în împlinirea datoriilor lui şi nimeni nu-i poate nici lua osânda sau răsplata sa pentru împlinirea sau neîmplinirea acestora.
