Părintele Iosif Trifa la zile de sărbătoare

Părintele Iosif Trifa

E timpul sărbătorilor de iarnă. Sau, mai bine zis, e timpul petrecerilor de iarnă, căci, începând de la Crăciun, petrecerile se ţin lanţ.

Acum, pe la Anul nou şi Botez, este mai ales timpul când tot creştinul cu „ceva dare de mână” ţine să-i tragă câte un chef. Acum iarna este, mai ales, timpul când se îmbată oamenii de „ziua numelui”.

Au început-o „Nicolaii” cu Sf. Nicolae, au venit apoi „Vasilii” la Anul Nou şi pe urmă vine grosul „Ionilor” din ziua a doua de Botez.

Vai ce păgânătate şi batjocură este aceasta! Despre nici un sfânt nu spune Sf. Scriptură că ar fi fost iubitor de chefuri şi beţii – iar cei ce poartă numele lor, „Nicolai”, „Ionii”, „VasiIii” etc. se îmbată în numele lor. (mai mult…)

„Şi predica Ioan, zicând: «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor»… Şi văzând pe mulţi dintre farisei şi din saduchei venind către el, a zis: «Pui de năpârci, unde veţi fugi de mânia cea viitoare?»… Iată, securea la rădăcina pomilor zace; faceţi dar roade vrednice de pocăinţă»” (Mt 3).

Şi noroadele, înspăimântate, îl întrebau pe Ioan: „Ce trebuie sa facem?” (Lc 3, 10).

Şi au venit şi nişte vameşi şi i-au zis lui: „Învăţăto­rule, ce trebuie să facem?” (Lc 3, 12).

Şi îl întrebau şi ostaşii: „Ce trebuie să facem?” (Lc 3, 14).

„Şi văzând Ioan pe Iisus venind către dânsul, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii»” (In 1, 29).

Aspră era predica lui Ioan Botezătorul. Era o predică aspră şi nouă. Predica lui Ioan era o predică nouă, ce nu plăcea fariseilor şi saducheilor. Îl urau pe Ioan pentru că nu predica „zeciuiala” şi „datinile” lăsate de Moise. Fariseilor le-ar fi plăcut de Ioan dacă în predicile lui ar fi grăit cam aşa: „Oameni buni, plătiţi-vă zeciuiala… aduceţi jertfe la templu şi ţineţi datinile lăsate de Moise”. Dar Ioan predica o viată nouă… predica ruperea cu lumea şi cu păcatele. Predica lui Ioan răscolea în suflete marile întrebări ale mântuirii sufleteşti. Ioan predica adevărul – şi oare când a plăcut adevărul? (mai mult…)

Privesc mereu la chipul de ală­turi. Întâi am rămas nedumerit. Ce este? O uşă? Da! De la o casă oarecare? Nu, de la o inimă! Dar privesc oarecum întristat la chipul acestei „porţi” încuiate. Lacătul de­ la intrare spune: „Stăpânul nu este aici. El nu este „acasă”. Vrei să intri în casa aceasta?… Te asigur că nu-ţi va plăcea înăuntrul ei!… În casa aceasta nu vei găsi decât păianjeni, gunoi şi necurăţenii. Căci aşa este orice casă, orice inimă de unde lipseşte Stăpânul ei cel adevărat.

Lacătul acesta arată apoi o is­torie atât de tristă pentru „casa” la uşa căreia stă.

În primul rând, ne-aduce aminte de cele ce s-au petrecut în noaptea Naşterii, când într-un întreg oraş, pentru Fiul lui Dumnezeu nu s-a aflat loc de poposire. Pretutindeni a întâlnit numai „lacăte” şi porţi încuiate.

Apoi „poarta” aceasta zăvorâtă ne spune despre starea nenorocită a atâtor mii de oameni a căror ini­mă zace zăvorâtă sub puterea pă­catului.

Atâţia şi atâţia oameni îngăduie păcatului, plăcerilor şi lumii să le treacă pragul „casei”, dar când e vorba de Domnul şi Evanghelia Lui, spun că nu e loc. Pentru El n-au decât lacăte şi zăvoare. O, ce lucru grozav este acesta! (mai mult…)

Trecerea dintr-un an într-altul este totdeauna prilej de a-şi face omul socoata cum mai stă cu go­spodăria. Ce fel de cheltuieli (ieşite) şi ce fel de căpătări (intrate) a avut. Şi se gândeşte omul ce să mai facă anul ce vine.

Aşa trebuie să facem şi cu cele duhovniceşti. Să ne facem socoata ce „intrate” şi ce „ieşite” am avut. Ce „intrate” de credinţă, de rugă­ciune, de fapte bune etc. am avut în viaţa noastră. Ce a mai intrat din Evanghelie în casa noastră şi în viaţa noastră. Şi ce „ieşite” de păcate am avut. Câte năravuri şi patimi rele au mai ieşit din casa şi viaţa noastră. Şi ce nădejde de „intrate” şi „ieşite” avem pe anul acesta.

Să băgăm însă de seamă că această socoată, acest „bilanţ” are un bucluc. Nicicum nu-l vom putea încheia cu „câştig” de mântuire sufletească până ce la „intrare” nu avem şi „intratul” cel mare de la Apocalipsa 3, 16: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu, VOI INTRA la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.

„VOI INTRA LA EL!” – iată, ăsta e „intratul” care ne scapă „bilanţul”, ăsta e „intratul” care ne scapă de „faliment”.

„Căci oricâte ar fi „intratele” noastre: faptele cele bune, rugă­ciunile etc. – totuşi aceste intrate nu pot „acoperi” nici pe departe „ieşitele” (păcatele), până nu soseşte „suma” cea mare şi mântuitoare: „voi intra la el”; până nu soseşte intrarea Domnului Iisus şi a jertfei Lui de pe Golgota în inima noa­stră, în casa noastră, în viaţa noastră. (mai mult…)

Un vestitor al Evangheliei care a scăpat multe suflete de la moarte vorbi odată poporenilor săi despre textul de la Matei 20, 1-16.

„Acum să vă spun ceva asemănător vieţii din cer şi de pe pământ: Aţi văzut vreodată trenul?”. Şi, după ce oamenii au răspuns că da, urmă cu predica, zicând:

„Nu-i aşa că înainte este o locomotivă, care pune în mişcare trenul? Apoi sunt va­goane de clasa întâi, de a doua, de a treia şi de a patra? Care vrea să călătorească, tre­buie să fie acolo de cu vreme, ca să-şi ia bilet şi să plece cu trenul. Un tren merge dimi­neaţa, unul la amiază, unul seara şi unul noaptea.

Ei, bine, şi mersul spre împărăţia lui Dumnezeu este aşa; şi de acest lucru ne aduce aminte Evanghelia de astăzi. Trenul pe care ni-l închi­puim merge în patria cea de sus, în împărăţia lui Dum­nezeu! Locomotiva care pune în mişcare trenul este Mân­tuitorul nostru. În tren că­lătoresc tot felul de oameni. În clasa întâia stau puţini oa­meni, căci… bogaţii cu greu ajung în împărăţia cerului, – însă tot sunt câţiva. În clasa a doua sunt ceva mai mulţi, dar nu prea mulţi. În a treia sunt şi mai mulţi. Însă în clasa a patra, unde oamenii abia stau în picioare, înghesuiţi, acolo e plin de lume: săracilor este predicată Evanghelia! (mai mult…)