– Pentru stările din țara noastră –
Zice-se că-n vremea veche,
Un biet urs cu multă minte, gospodar fără pereche,
Socotind că rău nu face, – cât simțea că e-n putere,
Își umpluse tot bârlogul cu stupi grei și plini de miere,
Ca să aibă-n zile grele,
Când va fi bătrân în piele…
Dar se vede că îndată ce puterea i s-a scrurs,
Soarta vitregă, haină, îl pândea pe bietul urs,
Că-ntr-o zi, – cum, nu se știe, însă – ceas de nenoroc
I-a luat bârlogul foc! (mai mult…)
Sfârşit e tot ce-a fost durere,
sfârşit pe veci e-al tău suspin,
spre veşnicii de mângâiere,
o, vino, Ceru-ntreg te cere,
Iubito, scoală-te şi vin’!
Trecute-s ploile duşmane,
se face-acum pe veci senin,
trecută-i iarna de prigoane,
o, vin să-ţi vindec orice rane,
Iubito, scoală-te şi vin’! (mai mult…)
Ţi-aş mulţumi cu vorbe ce numa-n vis s-au spus,
dar treaz, Recunoştinţă, oricât le caut, nu-s.
M-aş revărsa-n cuvinte ca armonia-n cânt,
dar gândul meu le caută, le caută şi nu sînt.
Ci numai în Tăcerea înaltă cât un steag
şi cât o mare-ncape întreg cuvântul drag.
Primeşte-l, că din largul de însorit hotar
Ţi-l nalţ ca pe-o mireasmă spre cel mai sfânt altar.
Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru”
În 1959, printre cei arestaţi cu lotul fraţilor din Hunedoara şi Alba, era şi el. ( fr. Mândroni Valer din Ciula Mare, judeţul Hunedoara )
A fost condamnat astfel, împreună cu ceilalţi fraţi, la mulţi ani de închisoare pentru activitatea lui religioasă.
Ajuns la Gherla, după câteva luni, în urma condiţiilor grele, s-a îmbolnăvit şi el grav… A dat în dizenterie, a slăbit de tot, până ce nu s-a mai putut scula din pat.
Din cauza bolii sale, s-au ridicat apoi împotriva lui şi unii dintre cei închişi împreună cu el, provocându-i mereu chinuri şi mustrări din ce în ce tot mai grele. Cei doi fraţi care erau lângă el îl ajutau cum puteau, dar starea lui se înrăutăţea din ceas în ceas.
Au bătut la uşă, să-l scoată la infirmerie sau măcar să-i dea ceva medica-mente, dar nimic.
Cei din cameră îi îngreuiau tot mai mult starea prin mustrările şi ameninţările pline de răutate şi de neînţelegere.
Astfel, nu după multe zile, fratele Valer a închis ochii pentru totdeauna acolo în celula 14, în braţele fraţilor Avram şi Ghiţă…
În ultimele sale ceasuri spunea fraţilor cum Îl vede pe Domnul cel îmbrăcat în alb, aşa cum Îl văzuse în nopţile chemării lui… Şi corul de îngeri care cântau acum pentru bucuria întâmpinării lui, care pleca spre ei… (mai mult…)
O altă vârstă-acum mi-aş vrea,
mai luminoasă şi-ncărcată,
dar altfel de trăiri în ea
nu mi-aş dori s-am niciodată.
O altă inimă mi-aş vrea,
mai tânără şi mai curată,
dar altfel de iubire-n ea
nu mi-aş dori s-am niciodată.
Slăvit fii Tu, slăvit mereu,
Mântuitor şi Dumnezeu,
atât de viu şi strălucit,
dar ne-nţeles şi neprimit.
Slăvit fii Tu, Cel strălucit,
dar ne-nţeles şi neprimit!
Slăvit fii Tu, Cel nepătruns,
dar necăutat şi neascuns,
atât de bun şi de-ndurat,
dar înjosit şi lepădat.
Slăvit fii Tu, Cel îndurat,
dar înjosit şi lepădat!
Harul dulcelui Iisus
fie-vă mereu
după sfânt Cuvântul spus,
dat de Dumnezeu.
Binecuvântat în veac
fie ce v-a dat,
să rodească pe-al Său plac
tot mai minunat.
Pe veci uniţi – fiţi fericiţi,
şi mântuiţi, şi răsplătiţi
aici şi sus – lângă Iisus,
pentru Iisus – pân’ la Iisus.
Suntem în drum spre-o oră din care-apoi vom fi
pe veci numai în noapte sau veşnic numa-n zi,
aşa precum ne-alegem, aşa precum ne vrem,
din felul cum viaţa ne-o ducem cât suntem!
Din sarcina averii pe care o târâm
nimic n-avem să ducem pe celălalt tărâm,
doar ce-am trimis nainte iertând şi dăruind,
acela e al nostru şi-o să-l aflăm sosind…
O, Dragoste şi Milă, voi mergeţi, – numai voi,
cu noi spre ceasu-n care de toate-ajungem goi
– când le vom pierde toate câte-am crezut că sânt,
voi să ne fiţi avutul cel netrecut şi sfânt…
Traian Dorz, din „Avuţia Sfântului Moştenitor”
O, cât mă rog să-nvăţ să tac
când Duhu-ncepe să grăiască,
când inimile-nvinse zac
în lacrimi stând să izbucnească!
O, cât mă rog să-nvăţ să plec
când ochii-s prea legaţi de mine,
să nu m-aşez – să nici nu trec –
pe unde nu mi se cuvine.
Nu-Ţi pot privi lumina,
căci ochii mei de lut
mi-i arde strălucirea,
ci stau uimit şi mut.
Nu-Ţi desluşesc Cuvântul,
nici taina nu-Ţi dezleg,
cu mintea mea săracă
privesc şi nu-nţeleg.
Urechea mea ascultă,
fiinţa-ntreagă-mi vrea,
dar ce puţin cuprinde
din tot ce-i lângă ea!
