Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Pr. Nicolae Steinhardt

Pr. Nicolae Steinhardt

Femeia cananeancă

 Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia cananeancă din ținutul Tirului și al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea. Ea îi ține calea, topită de nefericire, strigă și-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23). O nesocotește, o disprețuiește, ba se poate spune că o și batjocorește, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva și a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ți-se un cuvânt de supărare ori facându-ți-se o dojana? Tăcerea aceasta, de gheață e mai rea decât sudalma și ustură mai cumplit decât insulta. (mai mult…)

“Problema pâinii” și predicatorii fățarnici ai falsului idealism

Părintele Nicolae Steinhardt

“Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37) care este a milei şi grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune:  ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate? Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni, sunteţi materialişti, robii pantecelui şi prea puţin creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi, dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine!

Predicatorii aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre ghiftuiţii şi îmbuibaţii lumii. Pe deplin lămurit, este că nu au citit parabola samarineanului milostiv şi că nu se pricep să facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta este strictul necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte gândul după delicateturi şi răsfăţuri, nu însă când e vorba de pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde din vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de un imbold lăuntric ci de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi pierde orice merit soteriologic. (mai mult…)

Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală…

Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de proprie fiinţei simţitoare şi gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi.

 Domnul însuşi ne-a poruncit sa iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limită: căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Matei 18,20-22): „de şaptezeci de ori câte şapte”, altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit ne va greşi de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi? Iar în Rugăciunea Domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiţionată şi pusă în concordanţă cu prealabila iertare a greşiţilor noştri, devine – cum spune limbajul matematic – funcţie a capacităţii insului de a-si ierta semenii.
 
Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocarât, înşelat nu avem nicio cădere a ierta, noi, pe faptaşul răului. Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric dar şi cugetător adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând şi el că fiecare poate ierta numai răul făcut lui însuşi, nu altuia ori altora.

Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi. Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire şi mască a ţinerii de minte a răului. Am cunoscut un preot om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din Bucureşti. Obişnuia să spună enoriaşilor săi: „Vin la mine bărbaţi ori femei şi grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierţi, dar că nu poţi uita. Prea bine. Ţi-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit şi-ţi voi fi pus patrafirul pe cap şi voi fi rostit: te iert şi te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo şi-mi strigă: l-oi fi iertând Sfinţia Ta, dar să ştii că Eu unul nu-l uit. Aud?”

Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea nu încape iarăşi dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creştinismul greu? Cei care vin la Hristos neluând aminte la paharul pe care l-a băut (paharul amărăciunii, şi până la fund) şi la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovadă că nu ştiu cărui Dumnezeu se închină şi în ce obşte se află. Desigur ca uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-şi iubească vrăjmaşii, sa întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la îndeplinire toate atât de subtilele şi radicalele porunci ale Predicii de pe Munte şi, în general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care tin si cutează să se numească ucenicii Lui.

 

Părintele Nicolae Steinhardt

Extras din ”Dăruind vei dobândi”, ediția a IV-a, Ed. Dacia, 2000, pag. 80

“Doamne, să văd” – a ne vedea mai întâi propria “nevedere”

“Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39)

(…) Vedem cu toţii, buni şi răi, vedem bine, ba şi prea bine. Prea bine îi vedem pe ceilalţi, pe semenii şi vecinii noştri (pe alcătuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, până la firicelul pe care natural ar fi fost ca mărunţirea să-l fi apărat de furia noastră detectivă. Le urmărim – necruţători, neobosiţi, nesăţioşi – toate gesturile, în nădejdea că vom surprinde greşeli, păcate, turpitudini de care să ne înfiorăm, dobândind astfel dreptul să începem a striga cu glas înalt şi a dezlănţui oprobiul public împotriva lor; ori măcar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi în temeiul cărora să-i putem face de râs şi de ocară. (…) (mai mult…)

NICODIM – nădejdea nebună a intelectualilor sfârșitului de veac.

Pr. Nicolae Steinhardt 

“Lui Nicodim, Domnul îi vorbeste ca unui om inteligent si cult (Ioan 3). Îl califica „învatator al lui Israel”. Drept pentru care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grairi sfatoase, ci îi dezvaluie pe nepusa masa tainele finale si principiile de capetenie ale noii legi. Ca pentru o fata bisericeasca si ca pentru un profesionist, ataca nemijlocit partea practica a problemei în cauza: însesi procedeele si conditiile sine quibus non ale mântuirii. Tonul e grav, de explicatii lesnicioase nici pomeneala. S-ar zice ca Domnul urmeaza preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se tâlcuieste astfel: trag nadejde ca nu-s usor de înteles, ca îti dai seama de complicatia si de greutatea subiectului ce îl abordam, de încrederea ce-ti dovedesc expunându-ti nu gânduri conventionale în cuvinte oarecare, ci framântarile cugetului meu celui mai intim, mai nedeslusit. (mai mult…)

Pr. Nicolae Steinhardt – Lecţie de modestie şi trezire la realitate

Jilava, mai-iunie 1960

Starea de euforie şi recunoştinţă de după Botez mă îmboldeşte să caut prilejuri de a face binele şi a mă arăta cât mai prevenitor, serviabil, fără cusur. Şi cât de bucuros mă simt că-s atât de liniştit şi de indiferent faţă de micimile şi deşertăciunile din jur!

Prima lecţie de modestie şi trezire la realitate mi-o însuşesc în celula unde am fost transferat după ieşirea din cea în care am primit Botezul.

Fereastra e bătută în scânduri, dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe acesta îl putem ţine închis sau deschis. În principiu este interzis a te apropia la mai mult de doi metri de fereastră, dar unii gardieni se fac că nu văd şi în camera aceasta suntem lăsaţi a manipula pătrăţelul după voie. (mai mult…)

Dispariţia omului vechi ivirea omului nou.

Pr. Nicolae Steinhardt

Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist —cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta re¬cent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia.

Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace şi punându-se fără preget la dispoziţia ei. (mai mult…)

Pr. Nicolae Steinhardt: Predică la Duminica a V-a după Rusalii

Fie ca a fost vorba de tinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizati, textul evanghelic al zilei apare în trei variante(la Matei 8, 28-34; Marcu 5, 1-19; Luca 8, 26-39) evoca, socotesc, cinci idei fundamentale.

Prima: Sufletul unui om face mai mult decât o turma de porci, fie ea de doua mii de capete. De nespus mai mare de valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materiala, oricât de însemnata.
Unii si-au pus întrebarea de ce oare a îngaduit Hristos demonilor sa intre în porci?

Oare n-a prevazut ca animalele se vor arunca în apa lacului si vor pieri? N-a fost Domnul lipsit de prevedere si nu S-a aratat nepasator de paguba pricinuita locuitorilor? Raspunsul nu poate fi decât ca Domnul a stiut prea bine ce se va întâmpla. Dinadins a îngaduit pieirea porcilor pentru ca sa se afirme cu strasnicie mai marele pret al unui suflet omenesc decât al unor oricât de numeroase animale. (mai mult…)

WhatsApp chat