Radu Romînaşu

ÎNVIERE este atunci când cineva începe să aibă râvnă pentru mântuirea sufletului său.

ÎNVIERE înseamnă o hotărâre nouă atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară de a te întoarce la Hristos Iisus. Numai aşa cele vechi trec şi toate se fac noi.

ÎNVIERE înseamnă lepădarea deprinderilor vechi, a plăcerilor pătimaşe cărora le-ai slujit cu osârdie în latura umbrei morţii.

ÎNVIERE înseamnă tăierea patimilor şi a a poftelor murdare.

ÎNVIERE presupune LUPTĂ care are drept finalitate tăierea împrejur a inimii, despre care pomeneşte dumnezeiescul Pavel.

ÎNVIERE înseamnă să trăieşti NUMAI PENTRU DUMNEZEU. (mai mult…)

Motto: „Europa a fost materialistă, eroică, ştiinţifică, imperialistă, tehnică, secularizată. La urmă trebuie să fie sfântă”[1].

1. Cât a făcut Hristos pentru Europa ?

A făcut mult. A făcut TOTUL. Europa – potrivit istoricului André Philip – este rodul unirii a trei elemente: cel grecesc (căutarea adevărului, binelui şi frumosului), cel roman (justiţia, ideea de cetăţean) şi cel creştin (conceptul de persoană, viaţa veşnică). Ideea creştină a realizat simbioza greco-romană, a fost liantul între greco-romani şi lumea barbară. Pe acest fundament s-a clădit întrega civilizaţie şi cultură europeană. (mai mult…)

Un întreg conglomerat de probleme stau în faţa noastră la ora actuală. Desigur, îşi anunţă stringenţa cele de ordin duhovnicesc. Mai mult ca oricând vrăjmaşul mântuirii noastre se străduieşte pe numeroase căi să se caţere ca pe o scară, prin căderile şi slăbiciunile noastre, pentru a ajunge în suflet. Primele atacuri sunt împotriva MINŢII[1] (raţiunea străbătută cu inima) şi a INIMII (organul iubirii şi adâncul cel mai din adânc din om). Ajuns aici, începe o luptă feroce împotriva discernământului (unul dintre marile daruri ale Duhului Sfânt, după Sf. Ioan Damaschin); a statorniciei în învăţătura sănătoasă dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda, 1:3); şi a dragostei cu foc[2] pentru Dumnezeu. Fiind anihilate acestea, sărmanul om devine fluierul vrăjmaşului prin care-şi cântă în lume partitura veninoasă şi ucigătoare. Într-o astfel de stare, omul devine un animal sălbatic care răneşte pe cine nimereşte (Sf. Nicolae Velimirovici). (mai mult…)

Episcopul Nicolae Popoviciu la Adunarea anuală a ,,Oastei Domnului” din Oradea (1939) Legea Românească, 2008, nr. 4, p. 31

Moto:

„A te jertfi înseamnă a renunţa la tine însuţi ca să-i poţi cuprinde pe toţi deopotrivă; înseamnă a purta în piept o inimă atât de simţătoare încât în ea să se concentreze ca într-un focar toate durerile fiilor duhovniceşti; însemnează a ferici pe aproapele prin fapte. (…) Iar gândul meu este (…) gândul de jertfă (…) EU AM PORNIT SPRE ORADEA CU VIZIUNEA CRUCII ÎN SUFLET”. (subl. n.).

(Nicolae Popoviciu, Oradea, 28 iunie 1936. Din cuvântarea ţinută cu prilejul întronizării sale ca episcop al Oradiei)

            Înaltul ierarh orădean a cunoscut lucrarea „Oastei Domnului” la Sibiu, unde a urmat cursurile universitare la binecunoscuta Academie Teologică „Andreiană” (1923-1927). Astfel, în momentul alegerii sale în scaunul episcopal al Oradiei, în anul 1936, tânărul ierarh era familiarizat cu scrierile Părintelui Iosif Trifa şi cu toată buna rânduială a „Oastei”. (mai mult…)

Criza a devenit, în ultimii ani, un laitmotiv al societăţii europene. Dacă doreşti să fii în consens cu discursul contemporan, atunci eşti nevoit ca acest cuvânt să-l cuprinzi grabnic în vocabularul tău cotidian.

Această plagă şi-a întins tentaculele necruţătoare peste tot şi peste toate. Astfel, deseori auzim despre criză politică, economică, socială, religioasă şi morală; ne confruntăm cu o criză a timpului, a sistemului de valori, cu o criză de identitate, de autoritate şi de conştiinţă, cu una a modernităţii sau a postmodernităţii. Spre orice domenii priveşti, te loveşti numai de crize… Există, dacă îmi este îngăduit, şi o criză a crizei însăşi. (mai mult…)

„Arătaţi-mi-o prin fapte! Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochii, urechile, mâinile şi picioarele voastre” (Sf. Ioan Gură de Aur).

            În faţa unui asemenea îndemn cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne auto-interogăm în adâncul conştiinţei noastre şi să vedem dacă am postit vreodată cu adevărat, măcar o singură zi. Oare ce răspuns am putea formula dacă îl invocăm şi pe Sf. Vasile cel Mare, care, la rândul lui, ne întreabă: cum postiţi voi, când aproape zilnic mâncaţi carne de…frate (prin clevetire, judecare, ură etc.)?

            Trăim nişte vremuri dure şi viclene într-o societate intoxicată de necinste, ură, invidie, neîncredere. Desfrânarea este nota generală şi astfel ne umplem de întuneric şi încep să umble în noi fiarele câmpului. În acest malaxor al materiei uităm ce a făcut Dumnezeu-Omul Iisus Hristos pentru noi. Ne comportăm ca şi cum Hristos nu s-ar fi întrupat, nu ne-ar fi învăţat, nu ar fi murit şi înviat pentru noi. Toate necazurile noastre sunt roadele îndepărtării  de Dumnezeu. Criza duhovnicească de toţi recunoscută nu este altceva decât absenţa sensului vieţii şi închiderea noastră într-un prezent rectiliniu, adică în instinctul egoist. De aceea, viaţa a ajuns să se definească ca un interval de timp cuprins între două date: cea a naşterii şi cea a îngropării, în care deşertăciunea se ia la întrecere cu absurdul şi câştigă întotdeauna tragicul. (mai mult…)