Scrisori către noi înșine

 Te-ai oprit o clipa din nebunia cotidiana, sa privesti spre oamenii care azi fac parte dintr-o lume, moderna, avansata, civilizata?… Eu am facut asta recent si cu tristete in suflet, iti marturisesc faptul ca, dintre zeci de indivizi, putini sunt oameni… Restul sunt doar cochilii goale ce fac mereu aceleasi lucruri ca niste robotei condusi de un singur scop: banul. Nu stiu sa mai mangaie si nu vor sa fie mangaiati. Nu vad omul de langa ei decat prin masina pe care o detine sau prin job-ul pe care il are. Nu ii intereseaza ce porti in suflet, important e ce ai pe card. De ce, Doamne? De ce oamenii au decazut intr-un asemenea hal? Nu stiu daca ai observat, dar cu toate ca societatea moderna ne ofera atatea cai de a comunica intre noi, nu comunicam… Ne plangem tot timpul ca societatea e vinovata de tot si asteptam fara sa facem ceva, ca sa se intample o minune si sa traim ca in paradis. Oamenii uita ca ei formeaza societatea si schimbarea vine de la fiecare indivin in parte. A dori sa se schimbe totul fara ca tu sa te implici, inseamna a tanji dupa o utopie si trebuie sa realizam ca dorinta noastra se indreapta de fapt catre o armonie individuala si sociala. Aceasta armonie nu a existat niciodata, intotdeauna a fost un haos. Societatea a fost impartita in diferite culturi, in diferite religii, in diferite natiuni, dar parca acum, e mai rau ca niciodata. Daca privim cu atentie, vom observa ca omul este divizat in el insusi, iar acestea sunt proiectiile conflictului sau interior. Nu starea natiunii e vinovata de faptul ca oamenii sunt reci, distanti… Cauza nu se gaseste in exterior. Exteriorul este doar o reflectare a omului, a fiintei sale launtrice. (mai mult…)

Mântuitorul nu şi-a propus să-l îmbunătăţească pe Iuda, deşi era mereu lângă el. Îi facea doar apropouri. Dar nu l-a silit… Vedem aici marea înţelepciune a Mântuitorului Iisus Hristos şi dumnezeiasca Lui bunătate de Duhovnic desăvârşit, Care vindecă şi eliberează sufletele păcătoşilor, recuperează pe cei pierduţi, dezrobeşte pe cei împătimiţi şi ridică pe cei căzuţi. Mă gândesc la unii oameni care se supară pe semenii lor pentru că semenii lor nu sunt aşa cum ar vrea ei să fie. Tot timpul avem de ales între bine şi rău. Şi tu, şi eu avem de ales între a fi buni sau a fi răi şi alegem în funcție de ce suntem noi. Lumină sau întuneric.

Te-ai întrebat vreodată, la ce îţi foloseşte să îl superi pe aproapele tău? Cu ce te ajută faptul că ai reusit să aduci tristețe într-un suflet? De ce să îl judeci pe celălalt, cănd sti prea bine că şi tu ai lipsurile tale? Şi dacă ai reuşit să superi pe cineva, de ce nu cauți pacea? (mai mult…)

Aș vrea să accentuez faptul că are o foarte mare însemnătate ce este omul, ce este fiecare dintre noi, în adâncul lui. Este important cum gândim în adânc, cum acționăm în adânc. De asemenea, are mare importanță care este atitudinea pe care o luăm, în adânc, față de singura realitate care este Dumnezeu și, apoi, față de oricare altă realitate!

[…] Vedem un pustnic, un isihast, care se ostenește, poate, mai puțin decât un altul, se străduiește mai puțin decât un altul, să facă ceva și, totuși, harul lui Dumnezeu îl vizitează pe acesta mai mult decât pe celălalt.

Celălalt priveghează și iarăși priveghează, postește, nu mănâncă nimic, se nevoiește din greu și, totuși pare că nu-l adumbrește harul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că problema nu este ce face cineva. Fac asta, fac cealaltă, și după aceea le adun și împreună fac atât.Problema nu se pune așa.

Problema este ce atitudine ia sufletul, sinele cel mai adânc al omului, față de Dumnezeu, față de energiile lui Dumnezeu și față de orice altă realitate. Acest lucru vine să ne spună și psihologia contemporană.

(Te cunoști pe tine însuți? – Arhim. Simeon Kraiopoulos Ed. Bizantina 2008 – pg. 32-33)

Toți ne dorim să ne simțim împliniți și punem împlinirea în seama unei dorințe încă nesatisfăcute dar posibile, și astfel ne legăm viața de „dacă….” și ne legăm împlinirea de oameni…

Dar cei care au ajuns să cunoască sufletul omenesc ne spun că fericirea stă în echilibrul sufletesc care depinde de relaționarea corectă cu aproapele prin iubire, iubire pe care doar Dumnezeu ne-o poate da!

… și deși cu toții stim că doar de la Dumnezeu e „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”(Epistola Sfantului Apostol Iacov 1, 17), cu toate astea – spune Părintele Simeon – există în fiecare din noi „tendința de autonomie a omului față de Dumnezeu, ca o fortăreață care nu se lasă cucerită”.

Iar suferința nu este altceva decât „aplecarea lui Dumnezeu cu iubire asupra ta”, ea este cea care „sparge porțile (fortăreței), deschide drumul, să intre inlăuntrul tău harul Lui”. (vezi Taina suferinței – Arhim. Simeon Kraiopoulos Ed. Bizantină 2007 – pg. 8-9)

Vedem astăzi oameni care cred, care studiază, care vor să fie considerați buni creștini, care se preocupă si de alții, sunt dornici să ajute dar nu există in sufletul lor acea limpezime, acea seninătate, acea curăție și neprihănire, sufletul lor nu este simplu cum a ieșit din mâinile lui Dumnezeu și cum iese din colimvitră, după botez! Botez care, desigur, are putere, deoarece Domnul S-a răstignit și a înviat.

Lipsește acea stare bună. Deși, fac atâtea lucruri, acționează în atâtea direcții, cerul sufletului lor este înnorat și întunecat. Nu numai că nu există lună, dar nici stele nu sunt, nici chiar nori albi, ci nori negri apăsători.

Nu pentru că de vină ar fi creștinismul, ci pentru că – cum am reușit, nu stiu! – l-am denaturat și pe acesta. Nu știu cum de am reușit să transformăm și creștinismul într-o făcătură omenească și încercăm să ne izbăvim de o maniera omenească! Nu este posibil, însă!

Creștinismul, mai concret creștinismul occidental, care începe de la Fericitul Augustin, s-a dezvoltat, după cum spun specialiștii, marii teologi, s-a răspândit, a fost cultivat într-o asemenea direcție și a ajuns într-un asemenea punct, încât în loc să-l elibereze pe om, îl înrobește și-l blochează și mai mult. În cele din urmă, deși omul este creștin, deși crede în Evanghelie, în Iisus Hristos, deși se spovedește și se împărtăsește, este pur și simplu blocat. Lucru total nefiresc!

[…] Suntem mai influențați de duhul creștinismului occidental, pe care-l numim și civilizație creștină, decât de creștinismul Sfintei Evanghelii, de creștinismul Părinților, de acel creștinism care-l eliberează cu adevărat pe om, care-l curăță pe om și-l scapă, îl izbăvește și-l face neprihănit și curat.

(Te cunoști pe tine însuți? – Arhim. Simeon Kraiopoulos Ed. Bizantină 2008 – pg. 37-38 )

Elisabeta

Să îl privim pe Iov! A început o nouă zi ca toate celelalte; el nu știe că satan a plănuit să îl atace…pană la sfarșitul zile Iov va experimenta pierderi /pierdere profundă, durere adâncă. Privind la suferința lui vedem lucruri care par să spună că Dumnezeu este schimbat, este altfel…dar Adevarul este totdeauna ADEVĂR, Dumnezeu este Dragoste și din Dragoste pentru noi îngăduie anumite încercări.

În cursul zilei vin vești rele de peste tot…averea lui, copiii lui numai sunt.

Mesajele primite, unul după altul îl întristează; tot ceea ce a muncit ani de zile, tot ceea ce i-a fost drag nu mai este; inima-i este plină de durere. Dar el rămâne credincios. Conform obiceiului și-a ras capul, și-a rupt haina și a spus:”Domnul a dat, Domnul a luat,binecuvantat fie Numele Domnului.” (mai mult…)

Duminica trecută am râs și am plâns toată ziua.

-A înnebunit omul acesta vor zice unii.

Nu, n-am înnebunit deloc ci am recitit toată ziua, a III-a parte din cele 600 de istorioare ale părintelui nostru scump și drag (și Sfânt) Iosif Trifa. Și cum să nu râzi când citești ceva de genul: „(istorioara 567) Se spune că, mergând odată Păcală cu Tândală în drumul lor, cazură intr-o groapă adâncă. Și se judecau acolo (se gândeau), în fundul gropii, cum ar putea scăpa. -Știu ce voi face! grăi Tândală. Mă voi duce acasă, voi aduce scara, ne vom sui pe ea si vom scapa amandoi”. Iar apoi cum să nu te apuce plânsul când citești înțelesul duhovnicesc pe care îl dă scumpul nostru părinte acestei snoave… ” numai unul care a ieșit din groapă poate scăpa și pe altul. Numai unul care s-a lăsat de păcat îl poate face și pe altul să se lase”. (mai mult…)

„Pentru cuget vei da vamă
pentru gânduri vei da seamă,
fapte bune, fapte rele
mai târziu răspunzi de ele”
(Traian Dorz)

Vorba multă, chiar şi lipsită de răutate, uneori poate fi piatră de poticnire. Cine vorbeşte mult, imposibil să nu greşească – spune o vorbă din popor.

Se întâmplă de multe ori ca, din dorinţa de afirmare, să tragem concluzii pripite şi să ne amestecăm în lucruri care par că sunt duhovniceşti, dar în realitate sun fireşti. În întâlnirile noastre, chiar după Sf. Liturghie, bârfim cu atâta plăcere fără să ştim dacă ceea ce spunem este adevărat sau nu.

Tomas a Kempis ţine să ne spună că: ” Năravul şi nepăsarea faţă de nepăsarea sufletului nostru ne trag de cele mai multe ori la limbuţie…” (mai mult…)

„Când va veni Fiul Omului, va găsi El, oare credinţă pe pământ?” (Luca 8, 8 )

Pentru a ne abate de la credinţă, vrăjmaşul foloseşte fel şi fel de mijloace, luând diferite înfăţişări demonice sau angelice. Sfintele Evanghelii ne vorbesc în multe locuri de oameni posedaţi, munciţi de diavoli, pe care Domnul Iisus i-a izbăvit, izgonind duhurile necurate. Pentru astfel de situaţii, Dumnezeu ne-a înarmat cu semnul Sf. Cruci, cu postul, cu rugăciunea, cu ierurgiile Bisericii, cu Sfintele Taine, între care este Sf. Maslu (cf. Iacov 5, 14). Din nefericire, prin unii din astfel de oameni căzuţi sub stăpânirea lui, vrăjmaşul îşi face lucrarea de nimicire a credinţei prin dezbinare şi răstălmăcire a cuvântului lui Dumnezu.

Spiritismul, neopăgânsismul, etc., combinate cu toate formele de ocultism şi magie, sunt la mare cinste astăzi printre creştinii descreştinaţi. În ultimii ani, s-au tipărit o mulţime de cărţi ce cuprind în paginile lor fel şi fel de arătări, semne fantastice, „minuni”, „descoperiri” şi alte întâmplări neobişnuite care îmbracă diferite forme de credinţă, abuzând de lucrurile sfinte ale Bisericii. (mai mult…)

„Fiul meu, alege numai binele adevărat,
tot ce numai pare bine, este-adeseori păcat
ce e bine-ntreg, se simte şi-l cunoaşte duhul tău,
ce doar pare, e-amăgire: crezi că-i bine, dar e rău”
(Traian Dorz)

„Toţi cunoaştem oameni care ne-au minţit. Dar prima oară, cu toţii ne întrebăm: „În legătură cu altceva m-ai mai minţit ?” Credibilitatea se construieşte ca un turn, cărămidă cu cărămidă. Minciuna scoate o cărămidă de la baza turnului. Asta e miza: credibilitatea.” (Michael Josephson)

Se întâmplă uneori să dăm crezare oricăror vorbe şi porniri, fără a cumpăni temeinic în faţa lui Dumnezeu ceea ce auzim sau vedem. Şi vai, de multe ori, cădem în cursa vrăjmaşului îmbrăţişând minciuna ca pe un adevăr. Iar după aceea ţinem cu înverşunare la părerea formată, fără a mai lua în seamă şi părerea altora. (mai mult…)

Dac-aş putea să mă întorc înapoi în timp, aş încerca să vorbesc ma puţin şi să ascult mai mult, am pierdut atatea bucurii, pentru că nu am ştiu să ascult, n-am ştiut să aştept…Au fost momente în viaţa mea, cand m-am înfuriat pentru că n-am avut tăria să fiu calm, am spus cuvinte pe care mai tarziu am dorit să nu le fi spus, pentru că nu am avut tăria să renunţ la eul meu, pentru că nu am avut tăria să tac, pentru că nu am ştiut să aleg, din două cuvinte, pe cel mai scurt, pe cel mai frumos, pe cel mai plin de pace., de dragoste…Cuvintele ce urmează sunt un semnal de alarmă în privinţa aceasta:

“ …Evanghelia adevărată nu se propovăduieşte mai întâi cu cuvântul, ci mai întâi se propovăduieşre cu tăcerea. Şi nu numai cu picioarele, ci mai întâi cu genunchii şi numai întâi cu vorbele gurii, ci mai întâi cu lacrimile ochilor şi numai întâi cu gesturile mâinilor, ci mai întâi cu bătăturile lor. Evanghelia propovăduită în felul acesta este singura Evanghelia vie, adevărata, rodnică şi sfântă. Şi propovăduitorii unei astfel de Evanghelii sunt adevăraţii trimişi ai lui Hristos. Toţi ceilalţi – care nu sunt aşa şi nu fac aşa – sunt nişte diletanţi netrebnici, nişte profitori ai cucerniciei care şi-au făcut din Evanghelia o meserie convenabilă şi din Hristos un motiv de câştig uşor şi necinstit. Tu din care aceste două tagme faci parte? Se vede după mâinile tale, după genunchii tăi, după viaţa ta!” ( Traian Dorz ) (mai mult…)

Din cercetarea Sfintelor Scripturi, aflăm că Sf. Apostoli ajunseseră pe cele mai de sus înalţimi ale dragostei pentru Domnul. Şi, pe masură ce urcau treptele neprihanirii spre desavârşire, în ochii lumii apăreau un fel de „nebuni”, caci nu mai căutat la cele de jos si nu mai preţuiau întru nimic pe cele pământesti; le socoteau ca pe nişte gunoaie, faţă de marea operă a mântuirii săvârşite pe Golgota din iubire nemărginită. Singura lor ţintă era Domnul Iisus şi vestirea Lui minunată.

Dacă citim in 1 Corinteni cap. 4, vedem că cei cărora Sf.Ap. Pavel li se adresează cu numirea de „înţelepţi”, erau încă „jos”, pe pământ, erau incă pământeşti. Ei nu urcaseră nici o treaptă spre desavârşire, între ei se mai găseau încă destule fapte ale firii pământeşti: dezbinări, pacate chiar şi desfrânare, lăcomie duhuri de înalţare, păreri înalte despre ei înşişi. „Înţelepciunea” lor în Hristos nu atinsese încă viaţa cea cu adevărat duhovnicească, ce îşi avea izvorul în Dragoste şi Adevar. (mai mult…)